Home : Stiri : 2008-07-28
Doriti sa primiti pe e-mail noutati de pe site? Aflati mai multe aici!

"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (2): Imaculata conceptiune, Infailibitatea Papei, Purgatoriul

28.07.2008, Paris - Greco-Catolica.org Afisari: 49783   Tipareste articol     Trimite acest articol pe e-mail
Cristian Badilita
Cristian Badilita

Prima parte a articolului de fata poate fi citita la: "Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (1): Filioque.


Imaculata conceptiune

Alta „erezie” denuntata de ortodocsi ca un capat de tara: Imaculata Conceptiune, confundata adesea cu zamislirea feciorelnica a lui Isus de catre Maria. Pentru cativa jurnalisti „progresisti” din Romania echivaleaza nici mai mult nici mai putin decat cu... Intruparea Mantuitorului (sic!). In realitate, avem de-a face cu o fateta „intelectuala” a cultului marianic, cult aparut in crestinismul oriental, ajungand aici la forma exceptionala a hiperdouliei (de la hiper, „foarte, mai presus” si doulia, „slujire”, in sens religios; la origine, termenul inseamna „robie”). Maria se bucura, asadar, si in ortodoxie, nu doar in catolicism, de o atentie cu totul speciala in raport cu restul sfintilor din calendar. Catolicismul a tinut sa formalizeze, tarziu, in secolul al XIX-lea, aceasta hiperdoulia, prin promulgarea unei dogme. Este vorba de Imaculata Conceptiune a Mariei. Iata cum suna, in originalul latin, bula Ineffabilis Deus, promulgata pe 8 decembrie 1854 de catre Papa Pius al IX lea:

Auctoritate Domini nostri Jesu Christi, beatorum apostolorum Petri et Pauli, ac Nostra declaramus, pronunciamus et definimus, doctrinam quae tenet beatissimam Virginem Mariam in primo instanti suae conceptionis fuisse singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio, intuitu meritorum Christi Jesu Salvatoris humani generis, ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem, esse a Deo revelatam, atque adcirco ab omnibus fidelibus firmiter constanterque credendam. Cu autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a fericitilor apostoli Petru si Pavel, precum si a Noastra, declaram, anuntam si hotaram ca invatatura care sustine ca preafericita Maria, in primul moment al conceperii ei, a fost, prin gratia si privilegiul unic al Dumnezeului Celui atotputernic si avand in vedere meritele lui Isus Cristos, Mantuitorul neamului omenesc, pastrata curata de toata caderea pacatului originar, este revelata de Dumnezeu si de aceea toti credinciosii trebuie sa creada cu tarie si permanent in ea.
(traducerea mea, C.B.).


Am insistat asupra avatarurilor acestei dogme in Introducerea la volumul de Evanghelii apocrife (editia a IV-a, 2007, Polirom). Voi prelua de acolo o serie de pasaje, multumindu-ma sa adaug cateva comentarii. Dogma respectiva trebuie legata si de temperamentul profund mistic al lui Pius al IX-lea, unul dintre cei mai „controversati” Papi ai secolului al XIX-lea, ales in plin marasm european (e cunoscut mai ales pentru Syllabus, o lista a tuturor „ereziilor” modernitatii, de la comunism si pozitivism pana la ateism si liberalism). Pius al IX-lea avea o relatie duhovniceasca aparte cu Fecioara Maria, pe care o supravenera. A scris, de altfel, pagini unice despre Maica lui Cristos. Imaculata Conceptiune trebuie inteleasa, in primul rand, ca o completare a cultului marianic in Occident. Pe langa Feciorie, Sfintenie si Adormire, Biserica occidentala a tinut sa sublinieze dogmatic puritatea conceperii Mariei, ca Maica biologica si Fiica spirituala a lui Isus.

Celebrul Manual de teologie dogmatica al lui Ludwig Ott mentioneaza urmatoarele lucruri: „Incepand cu secolul al VII lea e cunoscuta, in Orientul grec, o sarbatoare dedicata conceperii Sfintei Ana (Conceptio S. Anae), adica a conceperii pasive a Mariei. Sarbatoarea se va raspandi si in Occident, prin Italia meridionala, patrunzand mai intai in Irlanda si Anglia sub numele de Conceptio Beatae Virginis. La origine, obiectul acestei sarbatori a fost conceperea activa a Sfintei Ana, concepere care, conform Protoevangheliei lui Iacob (apocrifa din secolul al II-lea), a avut loc dupa o lunga perioada de sterilitate, fiind anuntata de un inger ca o favoare extraordinara din partea lui Dumnezeu”. Ce inseamna „concepere pasiva”? Inseamna momentul (primo instanti, zice bula papala) cand sufletul este unit cu trupul, asadar dupa conceperea trupului Mariei de catre cei doi parinti, adica dupa conceperea activa. Pentru ca abia din momentul insuflarii de catre Dumnezeu a sufletului in materia pregatita de parinti preafericita Maria a inceput sa existe ca persoana.

Prin urmare dogma Imaculatei Conceptiuni nu sustine, cum se rastalmaceste adesea, inconstient sau rau intentionat, ca Maria s-ar fi nascut, precum Isus, fara parinti trupesti, in afara vreunei legaturi carnale. Ea sustine doar impecabilitatea Fecioarei, dar nu din eternitate, precum Isus, ci din momentul conceperii ei pasive. Distinctia intre conceperea pasiva si cea activa, operata de teologii catolici, este esentiala pentru intelegerea corecta a dogmei. Maria nu este asezata pe picior de egalitate cu Isus (lipsit de pacat din vesnicie); ea se bucura de privilegiul impecabilitatii 1) datorita „meritelor lui Isus”, cum precizeaza bula papala; si 2) din momentul unirii sufletului cu trupul. Dumnezeu o „fereste” de consecintele pacatului originar tocmai pentru ca ea Il naste pe Isus-Fiul lui Dumnezeu. De aici, ideea de prerascumparare, sustinuta de Duns Scot si preluata de Biserica.

Un calugar britanic, Eadmer, discipol al lui Anselm, a fost primul care a scris o monografie despre conceperea pasiva fara pacat a Mariei. Bernard de Clairvaux insa, desi fervent adorator al Fecioarei – poate cel mai mare mistic marianic al tuturor timpurilor – respinge ideea sustinuta de Eadmer, afirmand ca Maica Domnului a fost sanctificata dupa ce a fost conceputa, dar pe cand se afla totusi in pantecele matern. Cum autoritatea morala a lui Bernard de Clairvaux o intrecea chiar si pe a Papei, urmasii sai (teologii secolelor al XII-lea si al XIII-lea: Petru Lombardul, Bonaventura, Albert cel Mare, Toma din Aquino) s-au pronuntat, pe rand si cu argumente asemanatoare, impotriva Imaculatei Conceptiuni versiunea Eadmer. Prin urmare, lucrurile nu s-au petrecut lin nici in sanul catolicismului.

Solutia definitiva a fost propusa de franciscanul Duns Scot. Acesta afirma ca animarea (animatio) trebuie sa preceada numai conceptual, iar nu si temporal sanctificarii (sanctificatio). Gratie inventarii termenului de „preredemptiune” (praeredemptio), Duns Scot reuseste sa impace faptul ca Maria a fost eliberata de pacatul originar cu necesitatea existentei unei mantuiri, a unei rascumparari si pentru ea. Prezervarea de pacatul originar constituie, pentru teologul franciscan, perfecta mantuire, totala izbavire de pacat. Ulterior, Papii Paul al V-lea (1616), Grigore al XV-lea (1622) si Alexandru al VII-lea (1661) s-au aratat favorabili invataturii Imaculatei Conceptiuni. Pius al IX-lea, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor, a ridicat aceasta invatatura la rang de dogma de credinta. Sarbatoarea catolica a Imaculatei Conceptiuni, de pe 8 decembrie, corespunde, in calendarul ortodox, „Zamislirii Sfintei Fecioare de catre Sfanta Ana”, o sarbatoare marianica secundara (fara tinere) de pe 9 decembrie.

Dogma Imaculatei Conceptiuni are un punct de sprijin in Protoevanghelia lui Iacob, text in care ne sunt prezentati parintii Fecioarei, Ioachim si Ana. Acestia erau oameni instariti, destul de inaintati in varsta, dar un blestem apasa peste casa lor: nu aveau copii. Odata, pe cand Ioachim vroia sa aduca jertfe la altarul Domnului, un preot ii taie calea si-i zise, cu glas biciuitor, ca celui fara „samanta in Israel” nu i este ingaduit sa intre in incinta sacra a Templului. Sacrificiul adus de un asemenea om ar fi o intinare, o profanare avand consecinte nefaste pentru intreaga comunitate. Cu suflet amarat, Ioachim isi aduna in pripa ciobanii si turmele si pleaca departe, in munti, fara macar sa-si ia ramas bun de la sotia sa. Aceasta se vede asadar dintr-o data lipsita si de copii, si de barbat. Intr-o zi de sarbatoare iese in gradina casei sale, pe la ceasul al noualea, sa se plimbe si sa-si aline dorul. Aici ochii i se opresc pe un cuib de vrabii agatat de varful unui dafin inverzit. Privelistea o tulbura nespus. Izbucneste intr-un bocet-rugaciune atat de fierbinte, incat Domnul se indupleca si o asculta. Un inger coboara indata si-i vesteste credincioasei femei ca va naste prunc. Un alt inger ii apare, in munti, si lui Ioachim (exact la ceasul pranzului). Si iata ce-i zice: „Ioachim, Ioachim, Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea; coboara cu turmele din pustie, caci femeia ta, Ana, va ramane (sau „a ramas”) grea” (IV, 2).

Din perspectiva ecumenica, trebuie precizat faptul ca Imaculata Conceptiune, ca si Filioque, nu constituie element de blocaj, Vaticanul amintind de nenumarate ori ca nici o „biserica sora” nu va fi constransa vreodata sa accepte dogma respectiva. Exista o compatibilitate de esenta intre hiperdulia ortodoxa si Imaculata Conceptiune catolica, asa cum demonstrase, inca din 1952, teologul M. Jugie, intr-un studiu intitulat L’Immaculée Conception dans l’Ecriture Sainte et dans la tradition orientale. Disensiunile tin strict de ignoranta (reciproca) sau de terminologie.

 

Infailibilitatea Papei ex cathedra

Tot Pius al IX-lea a fost cel care a convocat Conciliul Vatican I, impotriva rationalismului epocii si a curentelor teologice liberale. In sprijinul tezei acestui articol se impune amintit cel putin un lucru. La inceputul pontificatului sau (anii 1846-1847), Pius al IX-lea a fost salutat, in special de catre populatia italiana, ca un Papa novator, deschis lumii seculare (invingand reticentele cardinalilor sai a impus, de pilda, electrificarea oraselor din statele pontificale si construirea de cai ferate, ambele „inovatii” ale modernitatii fiind considerate de oamenii Bisericii ca „unelte ale diavolului”). Totusi, dupa experienta revolutiei europene de la 1848 (un cardinal a fost ucis chiar in palatul de pe Quirinale iar Papa insusi a trebuit sa fuga pe ascuns din Roma) si mai ales dupa starnirea revolutiei italiene, care va culmina cu pierderea, de catre Vatican, a vastelor sale teritorii, Pius al IX-lea s-a vazut obligat sa „treaca in opozitia” reactionara. Contextul epocii a jucat un rol hotarator in impunerea dogmei infailibilitatii, controversata la inceput. Pentru reactionarii din sanul Bisericii catolice (Veuillot et comp.) proclamarea infailibilitatii reprezenta o masura necesara si urgenta menita sa stopeze valul rosu, comunisto-revolutionar, care se abatuse asupra Europei. In acelasi timp, Pius al IX-lea isi putea justifica, retroactiv, deciziile politice, nu tocmai „liberale”. Daca, din punct de vedere ecleziologic, dogma respectiva a fost judecata ca nelegitima (55 de episcopi s-au retras din Conciliu pentru a nu vota; majoritatea au votat-o), din punct de vedere politic ea s-a dovedit utila, cel putin pe termen scurt si mediu. Papalitatea a reusit sa salveze Europa occidentala de la un dezastru ideologic (nu intamplator sistemul autoritar comunist a prins in tarile cu asa-zise Biserici „autocefale”, in realitate supuse puterii politice). Conciliul Vatican I, la care au participat o mie de episcopi, si ale carui lucrari au inceput pe 8 decembrie (data fetis a Papei) 1869, n-a putut fi incheiat din cauza izbucnirii razboiului franco-prusac (1870).

Dogma infailibilitatii papale a fost inserata in cap. 4 al constitutiei dogmatice Pastor aeternus, promulgata pe 18 iulie 1870. Am mentionat deja serioasele opozitii la acest capitol ale unei parti a episcopatului catolic. Ma voi opri acum asupra continutului textului, care, din pacate, e citat si „comentat” pe nestiute, caricaturizat si denuntat ca „erezie”. „Atunci cand vorbeste ex cathedra, se spune in Pastor aeternus, adica atunci cand, indeplinind functia Sa de invatator (doctor) si de pastor al tuturor crestinilor, cand el defineste, in virtutea supremei sale autoritati apostolice, ca o invatatura ce priveste credinta sau obiceiurile (mores) trebuie respectata de intreaga Biserica, Papa se bucura, prin asistenta dumnezeiasca ce i-a fost promisa in persoana sfantului Petru, de infailibilitatea dorita de dumnezeiescul Rascumparator pentru Biserica, atunci cand aceasta defineste invatatura privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri. Prin urmare, aceste invataturi sunt de neschimbat in ele insele si nu in virtutea unui consimtamant al Bisericii”. Deformarile ortodoxe privesc tipul situatiei in care hotararea Papei este considerata infailibila si hiperautoritarismul acestuia. Totusi, lucrurile sunt formulate cat se poate de limpede! Chiar daca nu suntem de acord cu principiul in sine, infailibilitatea papala nu se defineste prin autarhie, ci, cum se mentioneaza in ultimul paragraf, in relatie sinergica, profunda cu Biserica. Papa este considerat „infailibil” intrucat Biserica lui Isus (invocarea Mantuitorului nu este un simplu gest retoric) este infailibila. Mereu infailibila? Chiar si atunci cand, prin intermediul reprezentantilor ei, ia decizii gresite, comite falsuri, crime sau nelegiuiri? Dogma se pronunta iarasi foarte limpede: atunci cand Biserica „defineste invataturi privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri”. La randul sau, interventiile Papei sunt considerate „infailibile” doar atunci cand el vorbeste ex cathedra, adica in mod solemn, in numele Bisericii (de altminteri, traditia canonica medievala, necontrazisa de Vatican I, lua in consideratie si posibilitatea ereziei unui Papa). In interventiile cu caracter privat, ca „invatator” privat, Papa nu se bucura de infailibilitate. Prin urmare, dogma nu justifica vointa arbitrara si nelimitata de putere a succesorului lui Petru; dimpotriva, delimiteaza clar si transant partea dumnezeiasca (infailibila) de cea lumeasca (failibila) a lucrurilor. Amestecand cele doua aspecte, criticii dogmei, de orice tendinta ideologica si de orice confesiune, comit o infractiune logica si penala. De la promulgare si pana astazi, infailibilitatea a fost invocata o singura data, in 1950, cand Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Urcarii la cer a Fecioarei Maria, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor catolici!

Infailibilitatea, care priveste, cum tocmai am vazut, chestiunile de doctrina si morala, este foarte des confundata cu primatul papal, care priveste tot ce tine de jurisdictia papala. Disensiunile, care continua si astazi, intre Biserica Catolica si celelalte Biserici crestine se refera la acest din urma aspect. De altminteri, in documentul redactat de „Comisia mixta internationala pentru dialog teologic intre Biserica catolica si Biserica ortodoxa”, dupa intalnirea de la Ravenna, din octombrie 2007, chestiunea rolului „episcopului de Roma” este lasata in mod intentionat deoparte. Dar aceasta chestiune trebuie corelata cu alta, socotita „fireasca” de buna parte a credinciosilor ortodocsi, desi ea ar trebui sa iste dezbateri foarte serioase si cu cartile pe fata: aceea a autocefaliei. Jean Meyendorff scria in 1981: „Ortodocsii nu au dreptul sa obiecteze asupra primatului roman bazandu-se doar pe provincialismul etnic al Bisericilor lor nationale autocefale, care sunt in mod indubitabil acoperiri pentru separatism. Daca vreodata se va intruni vreun sinod pentru reafacerea unitatii atunci el va trebui sa inscrie pe ordinea de zi chestiunea autocefaliei alaturi de aceea a primatului roman” (Les Eglises après Vatican II, Paris, 344). Asadar, paiul din ochiul altuia ar trebuie sa nu ne mai dea atatea „cosmaruri” de vreme ce noi insine avem o ditamai barna in propriul nostru ochi, de o suta si ceva de ani. Spre deosebire de noi insa, catolicii nu se reped sa ne linseze. Nu exista nici un cuvant de repros, oficial, despre autocefalie, din partea Bisericii Catolice. Principiul autocefaliei este un principiu politic-pagan, nationalist, care se opune radical principiului unitatii Bisericii lui Cristos. Voi reveni, poate, cu alta ocazie, pe larg, asupra chestiunii.

 

Purgatoriul

... asa cum excelent arata Jacques Le Goff, in celebra sa lucrare, La naissance du purgatoire (1981), este o inventie a Sorbonei si a ordinului cistercienilor de la sfarsitul secolului al XII-lea. Medievistul francez propune deceniul 1170-1180. Ce „inventeaza” Evul Mediu? Doua lucruri: un cuvant special, „purgatoriul”; si un „loc” anume, care completeaza „geografia” post-mortem a sufletelor. Aceste precizari sunt importante, dat fiind ca „purgatoriul” ca stare de suferinta si de pocainta si ca practica universala, exista din zorii crestinismului: ajunge sa ne amintim de mesajul lui Ioan Botezatorul: „Convertiti-va, caci [este] aproape Imparatia cerurilor!” (Matei, 3). Nici „inventia” medievala n-a fost lipsita de opozanti si de episoade dramatice. Desi teologi recunoscuti, precum Bernard de Clairvaux sau Toma din Aquino, recunosc validitatea notiunii de „purgatoriu”, magisteriul Bisericii catolice va avea rezerve. La Conciliul de impacare de la Ferrara-Florenta (sesiunea a sasea), cardinalul Cesarini le spune fratilor ortodocsi: „Biserica Catolica invata ca sufletele plecate din lumea aceasta, curate si eliberate de orice pacat - adica sufletele sfintilor - intra imediat in [starea] de fericire/beatitudine. Sufletele celor care, dupa botez, au pacatuit, dar care apoi s-au pocait sincer marturisindu-si pacatele, desi incapabile sa execute epitimia prescrisa de duhovnic ori sa aduca roade suficiente de pocainta pentru expierea pacatelor lor, aceste suflete sunt curatite de focul purgatoriului, mai repede sau mai incet, dupa felul pacatelor. Apoi, dupa curatire, ele pleaca spre salasurile fericirii eterne. Rugaciunile preotilor, slujbele liturgice si faptele de iubire (actele de caritate) participa, intr-o foarte mare masura, la curatirea lor. Sufletele celor care au murit intr-un pacat de moarte sau in pacatul originar (adica al nebotezatilor, nota mea CB) merg direct la osanda”.

Credinta incercarii tuturor sufletelor prin foc („proba focului”) apare deja in literatura intertestamentara (apocalipsele cu caracter eshatologic); crestinismul timpuriu o preia conferindu-i un loc aparte. Pavel le scrie corintenilor: „Iar daca cineva zideste pe temelie aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, trestie, lucrarea fiecaruia se va vedea; caci ziua [Domnului] va arata limpede; prin foc se va descoperi. Si focul insusi va incerca/verifica in ce fel este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care cineva a zidit-o va ramane (exact: daca lucrul cuiva, pe care l-a zidit), va lua rasplata; daca lucrarea cuiva va arde, va ramane in paguba; el insusi se va mantui, dar ca prin foc.” (1Cor 3,12-15, traducerea mea). Nimeni nu scapa de proba focului inainte de Judecata de Apoi. Nici sfintii. Ei asteapta in sanul lui Avraam a doua Venire, dar si ei vor fi obligati sa treaca prin foc inainte de instaurarea Impartiei universale a lui Isus Cristos.

Dar ideea purgatoriului descinde, ca reactie directa, din ideea de pacat si ispasire. Le Goff ofera si o explicatie contextuala. Secolul al XII-lea reprezinta un secol de reafirmare a prestigiului fiintei umane. Viata terestra incepe, si ea, sa fie reconsiderata in raport cu viata cereasca. Omul si viata de aici, de pe pamant, capata valoare: avem de-a face cu un elan milenarist care sta, practic, la originea Renasterii europene, doua, trei secole mai tarziu. In acest context social si ideologic isi face aparitia ideea posibilitatii rascumpararii pacatelor omenesti intr-un spatiu intermediar, concret, aflat intre lumea pamanteasca si lumea cereasca. Credinta in acest loc purificator intermediar este acceptata oficial abia la Conciliul de la Trento (1547): pacatul atrage dupa sine o suferinta (a nu se confunda cu pedeapsa!!!) „de indurat fie in aceasta lume, fie in cealalta lume, in purgatoriu”. Mai departe, decretul subliniaza rolul, de intercesori, al credinciosilor si al preotilor care, prin liturghii si rugaciuni speciale, ajuta la purificarea sufletelor. Astfel ajungem la adevarata semnificatie a purgatoriului, anume, de stare penitentiala si purificatoare a sufletelor. Vatican II nu pomeneste cuvantul „purgatoriu”, iar in ultimul Catehism al bisericii catolice (aprobat de Vatican in 1991), lucrurile sunt spuse raspicat: „Pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapa de purificare, numita purgatoriu, poate fi necesara. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degraba de o stare (subl. mea C.B.). In orice caz, purgatoriul, care este o suferinta, nu trebuie conceput ca o pedeapsa prin care Dumnezeu s-ar razbuna in vreun fel de necredinta noastra. Comuniunea cu Dumnezeu, in care ne introduce moartea, ne face sa devenim constienti, in mod dureros, de imperfectiunile noastre, de tagaduirile noastre in a iubi si de nevoia de a ne lasa curatiti/purificati de puterea mantuitoare a lui Cristos. Caci Dumnezeu Insusi este cel care curata si transforma. Dar Traditia Bisericii catolice afirma ca cei care sunt in purgatoriu beneficiaza de rugaciunile si suplicatiile adresate in favoarea lor de catre fratii lor [de credinta] si, de asemenea, de mijlocirea sfintilor deja primiti in beatitudinea vederii lui Dumnezeu”.

Aceasta reformulare a credintei in purgatoriu, oficializata de noul Catehism, se datoreaza si reflectiilor unor teologi de anvergura, precum Yves Congar, Joseph Ratzinger (actualul Papa Benedict al XVI-lea), Urs von Balthasar, care au consacrat subiectului o serie de lucrari, plecand atat de la traditia patristica a Bisericii comune, cat si de la interogatiile omului contemporan. Prin rugaciunile pentru morti, prin traditia parastaselor si a liturghiilor destinate odihnei (eshatologice) a sufletelor „celor plecati dintre vii”, ortodoxia comunica perfect cu noua pozitie a catolicismului fata de „purgatoriu”. Amintesc, pentru bibliografia principala, un text din secolul al II-lea, Patimirile Perpetuei si ale lui Felicitas si exatrordinara Apocalipsa a lui Pavel, apocrifa din secolul al III-lea, care sta, intr-un fel, la originea capodoperei lui Dante.

 

In loc de concluzie

Un fragment coplesitor din Scrisoarea enciclica a Papei Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, „despre angajamentul ecumenic”, din mai 1995: „Dincolo de divergentele doctrinare ce se cer depasite, crestinii nu trebuie sa subestimeze greutatea atavismelor si a neintelegerii, pe care le-au mostenit din trecut, a intelegerilor gresite si a prejudecatilor unora fata de altii. Foarte adesea inertia, indiferenta si insuficienta cunoasterii reciproce inrautatesc aceasta situatie. Iata de ce angajamentul ecumenic trebuie sa se se intemeieze pe convertirea inimilor si pe rugaciune, care vor conduce la o necesara purificare a memoriei istorice. Cu harul Duhului Sfant, ucenicii Domnului, insufletiti de iubire, de curajul adevarului, precum si de vointa sincera de a se ierta reciproc si de a se impaca, sunt chemati sa reconsidere impreuna trecutul lor dureros si ranile pe care acesta continua, din pacate, sa le provoace chiar si in zilele noastre. Vigoarea mereu proaspata a Evangheliei ii invita sa recunoasca impreuna, cu obiectivitate sincera si totala, greselile savarsite si factorii contingenti care s-au aflat la originea separarilor lor dureroase. Trebuie sa avem o privire limpede si linistita intru adevar, o privire scaldata de mila dumnezeiasca, in stare elibereze mintile si sa reinnoiasca in fiecare disponibilitatea pentru vestirea Evangheliei.”

Cuvintele noastre sunt, mai departe, de prisos.


(sfarsit)
Cristian Badilita
www.cristianbadilita.ro
 
din volumul Orthodoxie versus ortodoxie in curs de aparitie la
editura Curtea veche, Bucuresti

*   *   *   *

Articole de acelasi autor:

20 iul. 2008 - "Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (1): Filioque
09 iul. 2008 - Cristian Badilita despre decizia BOR: Inapoi in caverna
05 iul. 2008 - Cristian Badilita: Prejudecati ortodoxiste fara leac?
27 iun. 2008 - Cristian Badilita: 12 mirari despre "cazul Corneanu"
20 iun. 2008 - Cristian Badilita: Maria Magdalena, prostituata convertita ori sotie a lui Isus?
05 iun. 2008 - Cristian Badilita: Impartasirea mitropolitului Corneanu si caterisirea bunului simt

Comentarii
28.07.2008 badalita este un apostat! de david
badalita e un escroc si un apostat. datorita mandriei nu si-a putut deschide inima spre teologie ca si alti mari eretici din trecut, si de aceea doar ratiunea este cea care lucreaza in avantajul sau. dumnezeu nu poate fi cuprins de ratiune, nici nu incape intr-un om mandru cum e d-nul badalita. pacat! are capacitate intelectuala dar lipseste esenta. mai multe cuvinte sunt de prisos asa cum sfarseste si d-lui articolul.
28.07.2008 pentru dl. Badilita! de Mihai
Ca intotdeauna, felicitari pentru articol dl. Badilita.

Impreuna cu articolul despre Filioque, cred ca raspundeti cat se poate de obiectiv si documentat tuturor celor care cauta cu orice chip sa pastreze o diviziune intre "biserici surori" care nu e pe placul Domnului nostru Isus Cristos.

Felicitari inca odata!
28.07.2008 Observatii1 de Luca
In acest articol, dl. Badilita lasa sa scape cateva lucruri care pot constitui obiectii formale fata de cele trei dogme catolice. Ma refer la faptul ca precizeaza clar momentul aparitiei acestor dogme: sec. 12 in cazul purgatoriului si sec. 19 in cazul Imaculatei Conceptii (1854) si infailibilitatii papale (1870). Adica, altfel spus, dupa separea dintre catolicism si ortodoxie, ridicand la rangul de dogma parerea unor teologi occidentali, in conditiile in care altii s-au opus. Ce obligatii exista pentru Biserica Ortodoxa de a primi aceste dogme noi ale occidentalilor? Niciun fel de obligatie. Au facut aceste modificari de capul lor, ignorand traditia orientala si indepartandu-se de crestinatatea rasariteana, atunci sa aiba macar bunul simt sa nu ceara rasaritenilor sa le adopte inovatiile.

Trecand acum la fondul problemelor, nu este adevarat ca aceste noi dogme sunt compatibile cu vechea traditie a Bisericii. Unele argumente aduse de Badilita sunt ridicole din punct de vedere teologic. Pasajele din apocrife (=carti pe care Biserica le-a respins ca fiind neautentice) si valul revolutionar care a cuprins Italia la mijlocul sec. XIX nu pot fi aduse in sprijinul Imaculatei Conceptii, respectiv a primatului si a infailibilitatii papale. Oare existenta unui pericol revolutionar (ateism, pozitivism, socialism, comunism ...) face cu ceva adevarata dogma primatului si cea a infailibilitatii papale? Daca nu exista acel pericol n-ar mai fi fost adevarate? Aici este un exemplu clasic de acceptare a maximei "Scopul scuza mijloacele". Asa-zisul scop bun al stoparii valului revolutionar care ameninta credinta catolica (dar si interesele profane ale statului papal) justifica in ochii autorului folosirea unei minciuni (proclamarea primatului papal si a infailibilitatii papale). Asa ceva nu este crestineste! Poate este acceptabil ca practica iezuita, dar nu pentru niste buni crestini cu constiinta curata.
28.07.2008 Observatii2 de Luca
Obiectii de fond

Imaculata Conceptie este o dogma care a putut aparea in contextul aparitiei unor alte conceptii despre pacat, har si insusirea mantuirii decat existau la Sfintii Parinti. Acestia (indeosebi Sf. Atanasie in "Tratat despre Intruparea Cuvantului", Sf. Grigorie de Nyssa in "Despre facerea omului", Sf. Maxim Marturisitorul in "Raspunsuri catre Talasie" si "Ambigua", dar si in lucrarile hristologice) vorbesc despre coruptibilitatea care a patruns in natura umana dupa caderea lui Adam, coruptibilitate care a devenit comuna tuturor oamenilor, inclusiv Mantuitorului Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu facut om desavarsit, cu tot ceea ce tine de natura umana. Sfintii Parinti vorbesc foarte clar, fara nici un echivoc, ca Mantuitorul a luat asupra sa natura slabita (bolnava) a urmasilor lui Adam pentru a o vindeca. In aceasta a constat de fapt mantuirea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, a insanatosit natura umana si a umplut-o de har pana la indumnezeirea ei.
Dar de unde a luat Mantuitorul natura coruptibila a lui Adam daca Sf. Fecioara a fost scutita inca de la nastere de pacat? Iata cum, fara sa-si dea seama, catolicismul a cazut peste erezia mai veche a lui Iulian de Halicarnas, aftartodoketismul, erezie condamnata de Biserica in sec. VI. Ce sa faci daca teologii Romei n-au cunoscut traditia Bisericii? Au repetat greselile unor eretici. S-a mai intamplat si cu Sfanta Inima a lui Isus, prin care se incalca o hotarare dogmatica a sinodului V ecumenic, prin care se interzice adorarea separata a celor doua naturi ale Mantuitorului (Inima este o parte din trup, asadar cultul Sf. Inimi este o adorare doar a naturii umane in Hristos).

Dogma primatului papal incalca hotararile sinoadelor ecumenice cu privire la organizarea Bisericii. Toate sinoadele din primul mileniu vorbesc despre o conducere colegiala a Bisericii, prin intermediul sinoadelor. Chiar daca a existat o ordonare a scaunelor patriarhale, nu a fost inteleasa sub forma de primat absolut al Romei (intaiul scaun). Din desfasurarea unor sinoade vedem ca si papa se supunea hotararii sinodului, ca si papii puteau fi condamnati de sinod (cazul papei Honorius).
Despre infailibilitatea papala nu pot spune decat ca este o blasfemie nemaivazuta, pe care nu inteleg cum cineva care este crestin poate sa o admita. Dar, lasand uimirea la o parte, sa trecem la fapte. Desi este o dogma foarte alunecos formulata, ca sa dea loc de intors, avocatii ei se incurca in argumente. Cand le aduci exemple cu papi care au gresit, spun ca dogma nu se aplica retroactiv si ca dupa momentul 1870 a fost invocata o singura data (in 1950). Daca este asa, inseamna ca majoritatea inovatiilor catolice promulgate de papi pot fi retrase, ca nu s-au exprimat "ex carhedra". O, ce bine ar fi!
Ah, stai, ca nu chiar asa! - sar imediat fratii nostri supusi papei.
Eu zic sa va hotarati cum pledati: fie va asumati si alte acte, fie admiteti ca puteti renunta la ele fara probleme.

Voi da si un exemplu ca sa fiu mai bine inteles. Pe care papi sa credem in problema lui Filioque? Dupa sinodul II ecumenic, papa Siricius si apoi Papa Damasus au acceptat formula "Duhul Sfant ... care de la Tatal purcede". Alti papi au admis canoanele care prevedeau neschimbarea simbolului de credinta (can. 7 de la sin III ec, can. 1 de la sinodul Trulan, can. I de la sin VII ec). In 816 papa Leon al III-lea pune sa inscriptioneze Crezul fara Filioque si porunceste ca acesta sa ramana in aceasta forma. In 880 papa Ioan al VIII-lea recepteaza hptararile sinodului de la Constantinopol (unde a si fost reprezentat) prin care se interzice, de asemenea, orice interpolare in crez, fiind vizat de aceasta data chiar adaosul "Filioque". Insa ceva mai tarziu, cand pe scaunul roman ajung papi de origine germanica, se adopta o alta pozitie incepand cu papa Benedict al VII-lea, care in 1014 introduce Filioque in crezul Bisericii din Roma. La momentul schismei, in 1054, occidentalii reproseaza grecilor ca au scos Filioque din Crez (cata obraznicie sau cata ignoranta, numai Dumnezeu stie!), ca mai apoi sa introduca Filioque explicit, sub forma de dogma obligatorie (absolut necesara pentru mantuire), la conciliul de la Lateran din 1215. Intrebare: care papi au fost infailibili, cei care au respins Filioque sau cei care l-au admis?
Mai sunt si alte exemple de contradictii intre papi.
Ma intreb unde este iubirea de adevar la catolici, din moment ce sunt sustinatorii unei dogme atat de subrede si care intra in contradictie pana si cu bunul simt. Va este greu sa spuneti: "Ne pare rau, retragem aceasta inovatie!" ?

Despre purgatoriu, ce uita dl Badilita sa evidentieze este legatura dintre acesta si invataturile catolice (toate noi, de dupa schisma) despre pacat, satisfactie, merite, tezaurul de merite al sfintilor, indulgente. Apoi despre acel foc curatitor si interpretarea textului de la I Corinteni cap.3. Badilita adopta intru totul interpretarea catolica, ignorand pe cea clasica, apartinand Sfintilor Parinti. Sf. Ioan Hrisostom, de exemplu, nu spune ca este vorba de un foc temporar, curatitor, ci de focul vesnic. "Mantuire ca prin foc" nu inseamna ca se ajunge la o stare de fericire, asa cum gresit a inteles Augustin, un necunoscator al limbii grecesti, ci ca faptele rele (sugerate prin materialele inflamabile: lemn, fan, trestie) vor fi distruse, insa savarsitorul acestora va fi mentinut in existenta. Aici "mantuire", poate nu cel mai fericit termen ales de traducatori, are intelesul de dainuire, de mentinere in existenta, intr-un fel asemanator cu cel al mentinerii in existenta al diavolilor, desi nimeni nu poate spune despre ei ca sunt intr-o stare de fericire.
Asadar, principalul argument scripturistic pentru purgatoriu cade. Din alte locuri din Scriptura (pilda lui Lazar) reiese ca acest al treilea loc (sau stare) nu exista.
Desi Badilita refuza orice conotatie de satisfactie in notiunea catolica de purgatoriu, ramane totusi intrebarea: daca sufletele din purgatoriu sunt sigure de mantuirea lor si vina pacatului a fost iertata, ce rost are suferinta din purgatoriu? Nu este tocmai satisfactia pe care trebuie sa o aduca onoarei jignite a lui Dumnezeu?
Teoria satisfactiei (aparuta in sec. 11, necunoscuta Sf. Parinti) are consecinte inacceptabile atat atunci cand se aplica la mantuirea obiectiva savarsita de Hristos, cat si in insusirea subiectiva a mantuirii. Sfintii Parinti au respins interpretarea juridica a pacatului si a ispasirii. Augustin si scolasticii au fost insa de alta parere. Inovatiile sa traiasca!
Oricum, frati catolici, nu pierdeti vremea. Mai aveti cinci luni ca sa mergeti in pelerinaj la Lourdes si sa beneficiati de indulgentele plenare al Sfantului Parinte Papa Benedict al XVI-lea. O calatorie pana in Franta si ati scapat de focul curatitor din purgatoriu.
28.07.2008 Pentru dl Luca de coltzy
Desigur, mai toata lumea stie ca ortodoxia si crestinismul latin concep mistica in mod diferit.De asemenea, ortodocsii sustin ca Sfantul Grigore Palamas a fost teologul care a dezvoltat in mod autentic invataturile Sfintilor Parinti asupra harului si a rugaciunii, in opozitie cu teologia scolastica, vazut de catre ortodoxie ca o indepartare de autentica traditie duhovniceasca a Parintilor (mai ales a Parintilor greci)

Cred insa ca afirmatiile dlui Luca necesita totusi cateva nuantari:in viziunea catolica, devotiunea catre Sfanta Inima (o devotiune intalnita mai ales in crestinismul latin) NU incalca prevederile celui de-al V-lea ecumenic. Devotiunea catre Inima nu se indreapta spre inima doar ca organ fizic, ci mai degraba spre Inima ranita lui Iisus ca simbol al iubirii sale pentru oameni.Pe aceasta argmentare s-a bazat si Pius al VI-lea cand i-a condamnat pe ereticii jansenistii care respingeau, printre altele, aceasta devotiune. Cred ca aceeasi logica poate fi aplicata si devotiunii fata de Trupul si Sangele Domnului prezent in Euharistie.Cititi mai multe in versiunea in engleza a Enciclopediei Catolice la sectiunea "Devotion to the Sacred Heart" unde explica teologia acestei devotiuni in catolicism.

28.07.2008 ereziile de Criste Lucian
Acest primat si aceste erezii l-au facut pe Luther sa afirme: ,,Daca iadul este undeva pe pamant locul acela este sub Roma!"Cred ca asta spune tot, nu ca as fi de acord cu teoriile protestante, dar ma intreb asa retoric de ce in lumea ortodoxa nu s-a produs o asemenea ruptura?
28.07.2008 post-observatii1 si post-observatii2 de Nicu
Fie tie, Luca(repet, doar tie), dupa cum crezi!

28.07.2008 Remarca de coltzy
Da, intr-adevar, chiar daca dl Luca nu e convins de existenta Purgatoriului si de eficacitatea indulgentelor, ultima fraza a mesajului dumnealui mi se pare rautacioasa intr-un mod nejustificat.
29.07.2008 Unora de Levit
Ma intreb cat timp o sa ia unora sa citeasca CBC-ul ?

1.Protoevanghelia lui Iacob vi se pare ca a aparut in sec. 12 ? Ma intreb daca ati citit-o caci o evitati dupa cat imi pare mie . Daca Biserica le-a respins ar trebui sa inlaturam multe de prin slujbele ortodoxe ale Nascatoarei de Dumnezeu : urcarea la cer...ce ziceti ...ar fi fain , nu-i asa ? Eu zic ca ar fi stupid . Dv. ?

2. Cititi mai atent articolul : "Papalitatea a reusit sa salveze Europa occidentala de la un dezastru ideologic (nu intamplator sistemul autoritar comunist a prins in tarile cu asa-zise Biserici „autocefale”, in realitate supuse puterii politice)." Poate ne aratati si noua ce frumos a functionat si functioneaza sinodalitatea sub comunism si ramasitele acestuia . Nu de alta dar vorbim atata despre spiritualitate . Si cum eu sunt interesat de lucruri practice , nu "scolastice" va rog sa ne tineti un discurs realist-duhovnicesc .

3. Legat de pericole care nu se justifica nu uitati de faptul ca Biserica Una aceasta a facut de dintotdeauana : a sacrificat libertatea in forma pt. a face fata ereziilor . sec. 4 sta marturie a centralizarii FORTATE a Bisericii in plin pluralism religios si seria de anatemizari care de care mai controversate dintre sec. 4-10 . Crestinismul nu este un sistem inchis . Dar pt. aceasta va trebuie niste carti de istorie bisericeasca serioasa . Daca-l rugati pe domnul Badilita s-ar putea sa va dea o mica bibliografie , pt. inceput si pt. o raportare in sfarsit corecta fata de un om "mobilat la mansarda" .

4.Vorbind de coruptibilitate poate ne aratati si noua cum functioneaza aceasta in cazul urcarii cu trupul la cer . In alta ordine de idei nu trebuie sa bagatelizam problema . Daca ne intrebam CUM SE TRANSMITE PACATUL ORIGINAR s-ar putea ca multi dintre noi sa incepem sa intuim ceva..ceva .. . Fiind la nivel de VOINTA - daca mai faci greseala sa-l eviti din programul de studiu pe Sf.Augustin - va fi foarte greu sa ii intelegem pe teologii catolici care nu pot sa arunce margaritare asa aiurea ...existand in aceeasi Traditie si dihotomie si trihotomie nu mai putem cadea in capcana de a gandi SIMPLIST despre Imaculata Conceptie . Nu mai intru in detalii despre filioque..etc...mai cu cei care dau o hartiuta ...10 ron si o lumanare la proscomidie pt. sufletele celor vii SI CELOR MORTI . Tocmai acestia critica cel mai tare . La evanghelici ar fi fost justificat din punctul de vedere al propriei traditii care exclude din START asa ceva .

Mai multa reflectie la versetul 1 Cor 3 , 15 Daca lucrul cuiva se va arde, el va fi pagubit; el însa se va mântui, dar asa CA PRIN FOC .

P.S Purcederea si nasterea din Tatal nu le-a explicat nimeni . Insistati copilareste neantelegand timpurile pe care le traim si care cer sa se recunoasca ca nimeni nu a avut vreodata excllusivism in dogma trinitara . speculatii poate . Astfel ca dialogul a rezolvat aceste probleme . Numai ca ele nu sunt receptate - inclusiv de oameni ca dv. care chiar daca au un limbaj 90 % decent INCA se mai intrezaresc urmele confesionalismului jenant . Dar poate ca sunteti tanar si aveti tot timpul inainte sa aratati moderatia cuvenita unor adevaruri atat istorice cat si PRACTICE .

De ce vi se pare mai grav filioque decat a NU TE IMPARTASI ZILNIC ( de ce preotii merita sa se impartaseasca zilnic iar laicii nu ? Va rog sa faceti un studiu la fel de serios precum acest raspuns anti-catolic si sa ne comunicati si noua raspunsul . Sau vorbim despre parinti doar cand ne convine ? Caci 2 casatorii nu e asa grav , nu-i asa ? Cu iconomie se pot face si 3 uneori , nu ?? MA insel sau e posibil ca pe ordinea de zi CONJUCTURA sa primeze ???????
29.07.2008 Coltzy de Luca
Scuzati ironia, dar este si ea o metoda potrivita pentru a va pune pe ganduri. Printre catolici este raspandita opinia ca vinovati de distanta dintre noi sunt ortodocsii. Eu incerc sa va determin sa reflectati mai mult la cauzele rupturii si sa va dati seama ca multe din miscarile necesare pentru o apropiere cad in seama voastra. Spun aceasta in conditiile in care toate dogmele si toate canoanele Bisericii nedespartite (deci cand eram impreuna) sunt respectate in continuare de Biserica Ortodoxa. Ceea ce ne diferentiaza sunt dogmele introduse de Biserica Catolica dupa schisma.

Daca ne considerati frati, de ce incercati sa ne impuneti acceptarea unor dogme care intra in contradictie cu vechea noastra credinta comuna? Nu ar fi mai firesc sa reveniti voi la aceasta credinta comuna, inlaturand ceea ce ati introdus unilateral?

Dlui Badilita ii sugerez sa dea dovada de mai multa obiectivitate daca vrea sa fie credibil. Fiecare vede diverse pericole pentru crestinism. El vede un pericol in ceea ce numeste "ortodoxism", eu vad un pericol in impunerea unor credinte noi, de mileniu doi, care elimina sau pervertesc pe cele vechi.
"Vinul vechi este mai bun decat cel nou".

Lansez cateva intrebari catoliclor si filo-catolicilor:
- Care Parinte al Bisericii vorbeste despre merite, tezaur de merite, merite prisositoare, indulgente? (Raspunsul meu: niciunul, toate sunt inventate de scolastica)
- Cand a aparut notiunea de "vicar al lui Cristos"? (R: sec. 12)
- Exista vreun canon al Bisericii nedespartite care sa sustina primatul si infailibilitatea papala asa cum sunt definite la Vatican I (1870) si reluate in canonul 331 din "Codul de Drept Canonic" al BRC? (R: nu exista; mai mult, Sf. Grigore cel Mare (sfarsit de sec. 6) combate ideea de primat universal)
s.a.
29.07.2008 d-lui Luca de ioan Roman
In legatura cu primatul papal, cea mai frumoasa definitie a infailibilitatii o avem, ciudat, in mineiele ortodoxe de dinaintea indreptatirii lor (in 1913 BOR, urmand exemplul grecilor, opereaza asa-numitele indreptari in cartile liturgice); daca doriti, va voi trimite mai multe fragmente din aceste mineie, care constituie si ele traditia ortodoxa.

Primatul Romei nu se intemeiaza pe faptul ca acest oras a fost capitala imperiului, dupa cum textele liturgice ortodoxe dovedesc acest lucru. (In legatura cu cele doua scaune patriarhale papa Gelasiu scria episcopilor din Dardania:"Am ras cu pofta vazand ca se vrea sa se justifice prerogativele lui Acaciu prin faptul ca el este episcopul cetatii imperiale (Constantinopol). Dar Ravena, Sirmium, Trier, nu au fost in diferite epoci capitale ale imparatilor? Or, s-a pomenit ca episcopii acestor orase sa pretinda, din acest motiv, o crestere a demnitatii?")

Iar daca cineva este intrigat de titlul "Vicarius Filii Dei", ar trebui sa consulte cartea papei Ioan Paul II, Sa trecem pragul sperantei, unde insusi pontiful vorbeste despre sensul acestui titlu. Sau se pot consulta scrisorile Sf. Ignatiu de Antiohia, unde se vorbeste despre episcop ca reprezentantul lui Dumnezeu Tatal pe pamant...

In legatura cu purgatorul, si Biserica Ortodoxa vorbeste depre o stare de curatire, chiar daca nu se numeste purgator, ci pridvorul iadului, etc.. Altminteri ce rost ar avea rugaciunile spuse pentru cei trecuti in eternitate in Liturghia Ortodoxa? "Inovatia" scolasticii e o terminologie foarte clara si concreta in definirea unei traditii deja existente.

In legatura cu Imaculata Conceptie, aceasta sarbatoare s-a celebrat mai intai in Orient, urmand ca in Occident sa devina dogma, adica adevar de credinta.

Iar in legatura cu sarbatoarea Inimii lui Isus care "este o adorare doar a naturii umane in Hristos", puncteaza foarte bine coltzy asemanand-o cultului Trupului si Sangelui Domnului. Este aceasta oare o adorare a naturii umane?

Iar in legatura cu inovatiile... Biserica Ortodoxa a schimbat termenul de catolic (care apare deja la Sf. Ignatiu de Antiohia cand vorbeste despre episcopi ortodocsi ai Bisericii Catolice) cu sobornicesc, ceea ce inseamna sinodal si nu universal. Fara unire cu scaunul Romei nu exista universalitate in nicio biserica. Cum de altfel de la schisma Biserica Ortodoxa nici o data nu s-a intrunit intr-un sinod ecumenic, pentru ca nici nu e posibil fara o participare din partea scaunului Romei.

In ceea ce priveste statutul "eretic" al Bisericii Catolice, va reamintesc doar ca in timpul comunismului nici un preot greco catolic nu a fost rebotezat, rehirotonit, nici macar o singura biserica greco-catolica nu a fost resfintita. Mi se pare ciudat ca acum se vorbeste despre erezia catolicilor. Bine ca atunci nu au fost eretici, si inca se mai celebreaza liturghii ortodoxe in foste biserici catolice.
Inchei aici aceasta interventie... in orice caz cred ca cea mai mare vina in aceste dispute o are terminologia neinteleasa sau prost interpretata, respectiv acei 50 de ani ai epocii de aur, care ne-a cam intunecat mintile si ne-a spalat creierele...
Ii felicit pe administratori pentru ca ei admit prezenta acelor articole, care nu reprezinta invatatura catolica, dar care sunt necesare pentru un dialog deschis si interesant... O zi buna tuturor, si scuze, daca am jignit pe cineva

29.07.2008 lui Nicu de Luca
Laudat fie Isus si Maria!

Multumesc, frate Nicu! Multumesc ca imi dai ocazia sa raspund unei acuzatii frecvente la adresa ortodocsilor, aceea ca prin intransigenta lor dau dovada de lipsa de iubire, aruncand (dupa ei) pe toti ceilalti in iad. Este cu totul gresit. Invatatura ortodoxa despre mantuire este foarte dreapta cu toata lumea, pentru ca nu este conceputa juridic, ci ontologic. La Judecata lui Dumnezeu nu se cerceteaza starea de vinovatie sau nevinovatie (v. conceptul protestant: "declarat nevinovat!", desi nu este, ci ramane forever "simul iustus et peccator"), ci masura in care am ajuns la asemanarea cu Dumnezeu, cat de mult am implinit voia Sa lasandu-ne transfigurati de har, daca am ajuns sa fim asemenea Modelului nostru ceresc, Hristos Domnul. Credinta pe care o avem fiecare ne ajuta (sau nu) mai mult sau mai putin sa dobandim harul lui Dumnezeu. O cugetare dreapta despre Dumnezeu faciliteaza o vietuire mai conforma cu voia Sa.

Astfel, la Dumnezeu nu este nicio nedreptate, el doreste ca toti sa se mantuiasca, insa harul sau este lucrator in functie de receptivitatea omului, de gradul in care asculta de poruncile Sale.

Atunci de ce atata intransigenta la Sfintii Parinti? De ce combateau acestia orice abatere? Pentru ca Duhul Adevarului se indeparteaza (sau nu lucreaza la potentialul maxim) de cei care cugeta stramb. In materie de adevar de credinta nu se pot face compromisuri. Dumnezeu este unul singur, incat atunci cand exista conceptii diferite despre El, este clar ca nu toate corespund realitatii. Macar atat de s-ar intelege si s-ar renunta la atitudinea paguboasa a unora ca nu conteaza cum crezi. Conteaza, si inca mult! Credinta pe care o avem ne modeleaza mai mult decat credem. Dumnezeul lui Maxim (i.e. conceptia despre Dumnezeu) nu este acelasi cu Dumnezeul lui Anselm (teoria satisfactiei) sau cu Dumnezeul lui Calvin (predestinatia). Nu-i acelasi lucru sa crezi ca unicul cap al Bisericii este Hristos sau ca mai exista un cap vazut, papa, loctiitorul lui Cristos. Gratia creata, detasata de Dumnezeu nu e totuna cu harul necreat, capabil sa lucreze indumnezeirea. Recitarea cuvintelor de instituire la Sf. Euharistie nu este acelasi lucru cu invocarea Duhului Sfant care se pogoara peste cinstitele daruri si le preface s.a.m.d.

Pentru cei care sustin ca sunt amanunte nesemnificative, daca sunt asa de nesemnificative, de ce nu renuntati la ele si sa va intoarceti la credinta care a fost la inceput? De ce persistati in lucruri care produc dezbinarea? Unitatea nu o aduce apartenenta formala la aceeasi organizatie, ci sa fim in acelasi duh. Iar pentru moment, nu suntem.
29.07.2008 Dlui Luca de coltzy
Dle Luca,eu nu sunt catolic, ci ortodox. In anumite privinte sunt de acord cu cele spuse de dvs, insa,repet, remarca in privinta pelerinajului la Lourdes mi s-a parut total neinspirata. Iar in privinta cultului Sf. Inimi,eu cred ca ,in viata, este bine sa privim cu ochi critic greselile, dar nu sa ne grabim sa etichetam drept greseala ceea ce nu intelegem pe deplin.

Stiu ca noi avem sfinti care au criticat,mai mult sau mai putin justificat, crestinismul catolic.Insa a fi sfant ortodox nu inseamna a fi...infailibil!:)Si unii din sfintii pe care noi ii cinstim au gresit in anumite situatii...de exemplu, din cate stiu, Biserica a respins invataturile Sf Grigore de Nyssa cu privire la mantuirea universala, desi a acceptat invatatura lui despre distinctia esenta-energii.La fel si cu Sf Grigore cel Mare al Romei...Bis Ortodoxa in cinsteste desi el a stat la baza unora dintre "inovatiile" catolice. Atunci intreb si eu: de ce Grigore cel Mare e sfant in timp ce teologii occidentali din evul mediu, care i-au continuat traditia de gandire teologica, nu sunt? Nu sunt un "fanatic" al ecumenismului(in ansamblu, cred ca dvs cunoasteti mai bine ortodoxia decat Badilita...doar o parere:))), insa cateodata trebuie sa privim lucrurile cu mai putina incrancenare.
29.07.2008 Foamea de celebritate. de Dicu-Sava Cristian
Nu pot incepe decat cu un singur cuvant : PENIBIL !

Ca ortodox apartinator de secolul XXI am avut toata admiratia pt. dl. Badilita si pentru curajul domniei sale de a aborda subiecte mai delicate, precum cele ale evangheliilor apocrife.

Dupa ce am fost incantat de traducerile domniei sale, am ajuns sa ma intreb cu cat, doarece imi este clar de cine, a fost platit ca sa apere catolicismul cu argumente tocmai din evangheliile pe care acesta le blameaza.
Domnule Badilita, daca ati trecut la catolicism, nu este nici o problema.
Dar fiti un crestin adevarat si aveti curajul sa recunoasteti acest lucru.
29.07.2008 @Levit de Luca
Cat de relevant credeti ca este CBC-ul in discutia de fata? Catehismele BC se aggiorneza de la o editie la alta printre altele si datorita criticilor care se aduc credintei catolice. Mai ales critica ortodoxa este luata in seama, dar nu pana la capat. Asa apar incercari nereusite de a impaca si capra si varza, asemanatoare intru totul cu metoda dlui Badilita (care s-a inspirat in acest articol din CBC si enciclopedii catolice).

Mai concret, se creeaza impresia ca nu exista deosebiri intre teoria catolica clasica (scolastica si/sau tridentina) si invatatura Sf. Parinti (acceptata mereu de BO). Publicul neavizat cade cu multa usurinta in aceasta capcana, pentru ca iti trebuie ceva cunostinte de patristica si de teologie fundamentala ca sa iti dai seama ca nu poti sa pui alaturi mere cu pere.
29.07.2008 @Levit1 de Luca
Va raspund punctual obiectiilor formulate:

1. N-a spus nimeni ca Protoevanghelia lui Iacob este din sec 12 (de unde ati tras aceasta concluzie?), ci ca este o carte apocrifa pe care nu o putem folosi drept suport pentru o dogma.

Imaculata Conceptiune intra in conflict cu gandirea Sf. Parinti despre pacat, "hainele de piele", lucrarea mantuitoare a harului. Obiectia fata de aceasta dogma tine de fundamentele credintei crestine, dovada ca pana si trei mari teologi catolici (Augustin, Bernard de Clairvaux, Toma d`Aquino) au respins-o, cei ortodocsi cu atat mai mult.

Intr-un mesaj anterior am spus ca una din consecintele dogmei IC este caderea in aftartodoketism. Concluzia este valabila daca ne situam intr-un context patristic (ortodox). Intr-un context scolastic (catolic) nu se ajunge la aceeasi concluzie pentru ca scolasticii aveau alta conceptie despre natura umana. Ei o vedeau autonoma, fara sa aiba vreo legatura interioara cu harul, acesta din urma fiind vazut ca supranatural creat, un accident de ordin divin pus in legatura cu sufletul. Asa se face ca inainte de cadere harul este supra-adaugat la natura umana (donum superaditum), este juxtapus, nu influenteaza starea naturii umane. Prin cadere natura umana nu sufera nicio scadere, atat doar ca se pierde acest adaos al darurilor supra-adaugate (scuzati repetitia). Ceva asemanator se intampla cu natura umana si in cazul invers, de ridicare, adica in lucrarea savarsita de Hristos. El implineste legea morala (ascultarea de Tatal) si la sfarsitul activitatii sale (dupa ridicarea la cer) primeste ca rasplata niste merite care sunt transferate in tezaurul de merite al Bisericii, tezaur administrat (de cine altcineva decat) de papa, asa-zisul vicar al lui Hristos. Asa se face ca natura umana nu sufera in Hristos nicio transformare. Si in Adam (inainte si dupa cadere) si in Hristos (de la nastere pana dupa inaltare) natura umana nu sufera vreo transformare calitativa, nu are legatura cu starea harica.

Cu totul altfel este invatatura Sf. Parinti, in viziunea carora caderea in pacat a produs o rana in natura umana, chipul lui Dumnezeu in om s-a intunecat, natura umana s-a imbolnavit, a devenit coruptibila. Lucrarea mantuitoare a lui Hristos a insemnat o evolutie in sens invers, insanatosirea firii umane prin lucrarea harului si, in final, indumnezeirea acesteia. Natura umana in Hristos a devenit transparenta fata de har, har vazut ca iradiere vesnica din Dumnezeu, nu o entitate creata, desprinsa de Dumnezeu. Sfantul Irineu de Lyon (sec. II) spune ca Logosul s-a facut trup "pentru ca lumina Tatalui sa poata umple trupul Domnului, iar prin trupul Sau sa vina la noi, pentru ca omul sa poata ajunge la nestricaciune, invesmantat fiind in lumina Tatalui".

Ceea ce deosebeste esential conceptia patristica de cea scolastica este faptul ca omul este creat pentru a deveni dumnezeu dupa har (Sf. Vasile zice: "omul este vietuitorul care a primit porunca sa se faca dumnezeu"), de aceea natura umana nu este inerta la lucrarea harului si harul nu este ceva supra-adaugat. Natura umana este astfel creata incat sa rezoneze cu harul, sa fie modelata de acesta. Lucrarea harului influenteaza starea calitativa a naturii. Asa ajungem la conceptia patristica de indumnezeire (theosis), care este posibila numai daca harul este necreat si natura este modelabila. Omul este un instrumentul prin care Dumnezeu spiritualizeaza intreaga creatie (mai bine zis omul sfant, cel care spune DA lui Dumnezeu si permite lucrarea harului).

Dl. Badilita asociaza "hyperdouleia" ortodoxa cu Imaculata Conceptie. De unde pana unde? Acesta este un fals argument, inselator, in plasa caruia cad incepatorii. Cinstirea Maicii Domnului la Sfintii Parinti nu este propriu-zis de mariologie, ci o theotokologie. Iar meritul Maicii Domnului este acela de a fi fost intru totul asememnea noua, cu aceleasi slabiciuni specifice naturii umane de dupa cadere, dar sa ne fi depasit pe toti prin buna sa vointa si smerenie, motiv pentru care a devenit "cea plina de har". Nu primeste de la bun inceput o favoare, ci dupa ce spune "fiat ..." arhanghelului Gavriil. Asa lucreaza Dumnezeu, chiar daca stie din eternitate cele ce se vor intampla, nu ignora niciodata libertatea omului. Fecioara Maria a avut la modul cel mai real posibilitatea de a spune nu, dar nu a facut-o. Sf. Ioan Damaschin spune in lucrarea sa "Dogmatica", sinteza a gandirii patristice, ca "Dupa asentimentul Sf. Fecioare, Duhul Sfant s-a pogorat peste ea curatind-o si dandu-i in acelasi timp puterea de a primi Dumnezeirea Cuvantului si puterea de a naste".

Imaculata Conceptiune nu inseamna defel o mai mare cinstire adusa Maicii Domnului, pentru ca ii reduce din merit daca este pusa intr-o situatie favorizata, diferita de a restului muritorilor.
29.07.2008 @Levit234 de Luca
2. Abateti atentia spre subiecte colaterale. Nu discutam despre eficienta unui anumit tip de organizare bisericeasca in confruntarea cu comunismul, ci daca primatul papal si infailibilitatea papala sunt dogme crestine sau facaturi. Daca singurul argument pentru primatul papal si infailibilitatea papala este eficienta organizatorica in confruntarea cu puterile seculare, inseamna ca ati dat deja raspunsul: aceste invataturi catolice nu sunt revelate, ci sunt creatii omenesti. Atunci de ce va straduiti sa le varati ortodocsilor pe gat, ca si cum ar depinde mantuirea cuiva daca nu le accepta? Minciunile pioase ajuta la mantuire sau dauneaza?

3. La capitolul istorie bisericeasca stau destul de bine. Din discutiile pe care le-am avut pana acum cu catolicii am constatat ca probleme apar cand vine vorba de interpretarea evenimentelor, fiecare din parti avand o optica diferita.
Ca principiu general, nu sunt de acord cu asertiunea dvs. ca (citez) "Biserica Una aceasta a facut de dintotdeauana : a sacrificat libertatea in forma pt. a face fata ereziilor".

4. Dogma urcarii cu trupul la cer a Fecioarei Maria este o dogma catolica promulgata in 1950. Biserica Ortodoxa vorbeste de Adormirea Maicii Domnului, adica de moartea Maicii Domnului. Si Biserica noastra vorbeste de o inaltare la cer, dar dupa invierea Maicii Domnului. Ca si in cazul Mantuitorului, Maica Domnului a avut un trup coruptibil, trecerea la necoruptibilitate presupunand trecerea prin moarte (despartirea sufletului de trup).

Oricum, v-ati dat de gol cu aceasta obiectie. Presupun ca sunteti un greco-catolic si aveti un sistem de gandire mixt, operati si cu notiuni patristice (coruptibilitate) si cu notiuni strict catolice (IC si Assumptio). Asa se face ca acuza pe care am adus-o anterior, aceea ca dogma IC conduce logic la aftartodoketism , se verifica.

*aftartodoketism = doketismul nestricaciunii, adica Hristos a avut doar in aparenta un trup perfect identic cu al nostru; altfel spus, a jucat teatru, mimand ca este om adevarat. Aceasta conceptie, apartinand lui Iulian de Halicarnas, a fost condamnata de Biserica.
29.07.2008 @Levit4...purgatoriu de Luca
Si ortodocsii se roaga pentru sufletele mortilor, cu toate acestea nu admit purgatoriul, pentru ca nu este o dogma revelata. Chiar si faptul ca apare abia in secolul XII pledeaza pentru aceasta.
La baza teoriei despre purgatoriu stau urmatoarele invataturi scolastice aparute in perioada sec. 11-12:
- teoria satisfactiei
- conceperea juridica a pacatului
- impartirea pacatelor in pacate de moarte si pacate usoare
- indulgentele si puterea papei de a da indulgente

Cred ca prezentarea din perspectiva catolica a indulgentelor aduce o alta lumina si asupra purgatoriului. Asa se va vedea ca purgaroriul se aseamana numai formal cu conceptia ortodoxa despre posibilitatea iertarii sufletelor dupa moarte, "mecanismul" fiind diferit.

"Indulgenta înseamna iertarea în fata lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate pacatelor a caror vina este stearsa deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteste o obtine în conditii determinate, prin actiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a rascumpararii, împarte si aplica, prin autoritatea ei, tezaurul îndestularilor aduse de Cristos si de sfinti."
(Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1471; Paul al VI-lea, Constitutia apostolica Indulgentiarum doctrina, 1967, Normae 1-3)

Aceasta doctrina se bazeaza pe: (1) Comuniunea Sfintilor, (2) Satisfactia substitutiva, (3)Tezaurul Bisericii. In mod traditional se considera ca distribuirea meritelor din tezaurul Bisericii este un exercitiu de autoritate (potestas iurisdictionis). Mai nou, Karl Rahner a propus o alta viziune: in loc de act jurisdictional al papei, acordarea indulgentelor este vazuta ca rugaciune autoritativa.

Dupa invatatura BC, pacatele se impart in pacate de moarte si pacate veniale. Teologia catolica distinge intre vina (culpa) pacatului si pedeapsa (poena). Pedeapsa pentru pacat poate fi pedeapsa vesnica si pedeapsa temporala (vremelnica). Prin sacramentul marturisirii se iarta vina pacatului si pedeapsa vesnica, nu insa si cea vremelnica, pentru care penitentul trebuie sa aduca satisfactie inaintea lui Dumnezeu. Atat pacatele de moarte, cat si cele veniale au ca efect pedepse temporale. Aceste pedepse temporale nu impiedica accesul in rai, insa ele trebuie efectuate - fie in viata aceasta, fie in Purgatoriu, despagubirea trebuie platita. Ce este, prin urmare, indulgenta? Iertarea acestei pedepse vremelnice. Termenul de "iertare" nu este poate foarte fericit ales, pentru ca in acest caz "iertarea" nu se face in sensul stergerii pedepsei, ci in acela al unei plati a acesteia. Ceva similar cu cazul in care un datornic este eliberat pentru ca cineva ii plateste datoria. Iata ce scrie Toma d`Aquino: "Cel care castiga indulgente nu este eliberat de ceea ce datoreaza ca penalitate, dar i se ofera mijloacele pentru a o plati." (Suppl., xxv. a. 1 ad 2um) . Biserica este cea care ii faciliteaza penitentului platirea datoriilor pe care acesta le are.

Dl Badilita sustine in articol ca in ideea de purgatoriu este exclusa satisfactia. Prin lamuririle de mai sus cred ca a devenit clar ca o astfel de asertiune este inexacta. Tocmai ca purgatoriul presupune satisfactia, acesta este rostul sau, de a procura satisfactie onoarei jignite a lui Dumnezeu.
29.07.2008 @Ioan Roman de Luca
In Mineie se vorbeste despre Petru ca fiind verhovnicul apostolilor. What`s the point? De aici si pana la primatul papal este cale lunga.

Despre temeiul pentru care s-a stabilit o anumita ordine in Biserica, sa lasam canoanele Bisericii sa vorbeasca:

Sinodul II ecumenic , Constantinopol ( 381), Canonul 3

"Dupa episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) sa o aiba episcopul Constantinopolului, pentru ca cetatea aceasta este Roma noua."


Sinodul IV ecumenic, Calcedon (451), Canonul 28

"Urmând întru totul orânduirilor Sfintilor Parinti si cunoscând canonul celor 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi care s-au întrunit în împaratescul Constantinopol, în noua Roma, sub marele Teodosie, fostul împarat de pioasa amintire, aceleasi le orânduim si le statornicim si noi despre întâietatile preasfintei Biserici a aceluiasi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce si scaunului Romei vechi parintii i-au conferit întâietatea pentru ca cetatea aceea era cetate împarateasca.
Si cei 150 de episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnati de acelai tel, au daruit întâietati egale prea sfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împaratia si cu senatul, si care a dobândit întâietati egale cu ale vechii Rome împaratesti, întocmai ca si aceea sa se faca de mare si în lucrurile bisericesti, fiind a doua dupa aceea. ..."


Sinodul Trulan (sau V-VI ecumenic), Constantinopol (691-692), Canonul 36

"Înnoind cele legiuite de catre cei 150 de sfinti parinti care s-au adunat în aceasta de Dumnezeu pazita si împarateasca cetate, si de catre cei 630 de parinti care s-au întrunit în Calcedon, hotarâm ca scaunul Constantinopolului sa aiba parte de întâietati egale cu ale scaunului Romei vechi si ca în lucrurile bisericesti sa se faca tot atât de mare ca si acela, fiind al doilea dupa acela, dupa care sa se numere scaunul marii cetati a Alexandrinilor, apoi al Antiohiei, si dupa acesta acela al cetatii Ierusalimitenilor."
29.07.2008 Primatul papal de Luca
In problema primatului papal este lamuritoare conceptia Sf. Grigorie cel Mare, papa al Romei (590-604). De la el ne-au ramas pâna astazi scrisori care privesc o controversa cu Ioan Postitorul, patriarhul de Constantinopol, caruia împaratul îi daduse titlul de "Patriarh ecumenic". Acest termen onorific exprima legatura cu capitala imperiului. Generalul armatelor din Constantinopol era si el numit "general ecumenic". Însa acest titlu a fost redat în latineste prin "universalis", iar Grigorie cel Mare nu stia greceste. Protestele sale ne fac cunoscute sentimentele sale cu privire la dominatia Bisericii de catre un singur episcop.

Din scrisoarea sa catre Ioan Postitorul (epistola 25, liber 1):

"Gânditi-va numai ca prin aceasta înfumurare prea-îndrazneata pacea întregii Biserici este tulburata, si ca sunteti vrajmas al harului care s-a dat tuturor în comun. (...) Deci, prea-iubite frate, iubiti smerenia din toata inima, caci ea este aceea care sustine buna întelegere între frati, cea care pastreaza unitatea în sfânta Biserica universala. (...) Ce veti spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finala, daca prin titlul de universal v-ati supus toti membrii ei? (...) Petru, primul între apostoli, si membru al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? - si totusi toti sunt mebrii sub un singur cap. )...) Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Si totusi nici unul dintre ei n-a voit sa fie universal (...)."

"Fratia voastra o stie: oare n-a dat - în mod onorific - venerabilul sinod de la Calcedon titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, în care sunt si eu - prin vointa lui Dumnezeu - slujitor? Si, cu toate acestea, niciunul n-a voit sa permita sa i se dea acest titlul; niciunul nu si-a atribuit acest titlu îndraznet de teama ca, atribuindu-si o onoare particulara în demnitatea episcopatului, sa nu para a o refuza tuturor fratilor. (...)

Domnul a zis ucenicilor Sai: "Sa nu va numiti Parinti, caci voi nu aveti decât un singur Parinte". Ce veti spune deci, prea-iubite frate, la înfricosatoarea judecata ce va sa fie, daca doriti sa fiti numit nu doar Parinte, ci Parinte universal al lumii? (...) Trebuieste, e adevarat, ca tulburarile sa vina; da, însa vai aceluia prin care vine tulburarea! Ca urmare a titlului vostru nelegiuit si plin de mândrie, Biserica este împartita si inimile tuturor fratilor sunt tulburate (...).

"Daca nu voi primi la aceasta îndreptare a mea decât dispret, nu-mi va mai ramâne decât solutia chemarii Bisericii".


Iata acum niste extrase din scrisoarea Sfântului Grigorie catre împarat (cartea a V-a, scrisoarea 20, editia benedictina):

"... Prea-cucernice domn, îmi apar eu în aceasta împrejurare o cauza a mea? Vreau eu sa ma razbun pentru vreo injurie particulara? Nu, ci e vorba de cauza Dumnezeului Celui Atotputernic, de cauza Bisericii universale." (...)

"Daca cineva uzurpa în Biserica un titlu care rezuma în el pe toti credinciosii, atunci Biserica universala - o, ce blasfemie! - va cadea odata cu el, pentru ca el este numit universal! Asadar, toti crestinii trebuie sa respinga acest titlu blasfemiatoriu, acest titlu ce surpa onoarea sacerdotala a tuturor preotilor de cum este, nebuneste, uzurpat de unul singur!"


Dupa moartea lui Ioan Postitorul, succesorul sau - Chiriac - continua sa se foloseasca de titlul de Patriarh Ecumenic, tradus prin universalis. Cu privire la acestea, Grigorie scrie si patriarhului de Antiohia (cartea a VII-a, scrisoarea 27):

"Am avut grija sa-i fac cunoscuta parerea mea vizând titlul lui îngâmfat si superstitios; i-am spus ca nu va putea avea pace cu noi daca nu va renunta la acest titlu de orgoliu, care nu-i altceva decât inventia primului apostat. Nu trebuie sa socotiti aceasta afacere ca fiind fara de importanta,pentru ca daca o vom tolera, vom perverti credinta întregii Biserici. (...) Fara a mai vorbi de injuria care este adusa demnitatii voastre, nu se poate tagadui ca daca un episcop se numeste universal întreaga Biserica se zdrobeste daca el cade..."

Într-o alta scrisoare catre împarat, Grigorie scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33):

"Eu spun - fara cea mai mica ezitare - ca oricine se numeste episcop universal sau doreste acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui anticrist, caci prin aceasta pretinde sa se înalte mai presus decât ceilalti. Gresala în care el cade vine dintr-o mândrie egala cu a antihristului, pentru ca dupa cum acest pervers a vrut sa fie privit ca fiind mai presus decât ceilalti oameni, tot asa si cel ce doreste sa fie singur numit episcop se ridica pe sine mai presus decât ceilalti".


Într-o scrisoare catre Evloghie, patriarhul Alexandriei, el spune:

"Va spun ca nu trebuie sa-mi dati acest titlu, dupa cum nu trebuie sa-l dati nici altora. Si iata ca, în adresa scrisorii voastre îmi dati totusi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal si de papa! Va rog, Prea Sfintia Voastra, ca pe viitor sa nu o mai faceti; caci va stirbiti voua însiva ceea ce dati prea mult altuia. (...) Daca îmi ziceti mie papa universal, negati ca sunteti Sfintia Voastra ceea ce pe de-a-ntregul as fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta! Departe de noi cuvintele care sporesc vanitatea si ranesc dragostea!"
29.07.2008 da eu nu vad cum e hiperdulia asta a voastra ceva bun de fazamea1
Pai si care mai e meritul Maicii Domnului in toata treaba asta spusa de voi - ca ea a fost creata intr-o imaculata conceptie si in felul asta cum o cinstiti voi pe Ea...
eu cred ca doar schimbati adevarul si mintiti oamenii
30.07.2008 Purgatoriu, indulgente, satisfactie de Luca
In intelegerea ideii de purgatoriu trebuie avut in vedere si principiul care a stat la baza teoriei satisfactiei a lui Anselm de Canterbury: Aut poena aut satisfactio (Fie pedeapsa, fie satisfactie). Aceasta a insemnat extrapolarea relatiilor de tip feudal din epoca, dintre suveran si vasali, la relatia dintre Dumnezeu si oameni. Relatia era de asa natura incat obliga la respectarea legii nu numai pe vasali, dar si pe suveran. Jignirea/nesupunerea trebuia pedepsita.

Un alt aspect care nu poate fi acceptat din punct de vedere ortodox este teoria despre merite. Conform Evangheliei, nu exista merite:
"când veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem." (Luca 17, 10)

La aceasta se adauga faptul ca scolasticii au despartit fapta buna (si roadele ei) de savarsitor. Asa s-a ajuns la teoria despre un tezaur de merite, aflat in administrarea papei (si prin delegatie de la el, a episcopilor si preotilor aflati in comuniune cu el). Cand s-a mai auzit de o astfel de teorie inainte de schisma? Conceptia Sf. Parinti este straina de aceasta viziune juridica despre mantuire. Mântuirea nu consta în împlinirea unei legi, ci în unirea cu Hristos. Faptele bune se savârsesc în vederea înaintarii în asemanarea cu Hristos, iar nu pentru vreo plata. Plata faptelor consta în sfintirea firii. Sfântul Marcu Ascetul spune ca "cei ce ne-am învrednicit de baia nasterii a doua, savârsim faptele bune nu pentru rasplata, ci pentru pazirea curateniei data noua" . "Cel ce face bine si cauta rasplata, nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale". (Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia 1)

Sfântul Simeon Noul Teolog spune ca omul nu va fi cercetat în viata viitoare de faptele sale bune, "ci este cercetat cu grija daca are vreo asemanare cu Hristos, asa cum un fiu seamana cu tatal sau".

Este util sa vedem ce zic câtiva Sfinti Parinti despre motivul Intruparii Domnului, pentru a intelege perspectiva ontologica a mantuirii care le este specifica:

"Este evident ca Tatal primeste jertfa nu pentru ca ar pretinde-o sau pentru ca ar avea nevoie de ea, ci prin iconomie: trebuia ca omul sa fie sfintit prin umanitatea lui Dumnezeu, trebuia ca El Însusi sa ne elibereze triumfând asupra tiranului cu propriile lui puteri si sa ne cheme iar la El prin Fiul Sau care este Mijlocitorul. Care face toate spre cinstea Tatalui, Caruia Îi este ascultator în toate. "
(Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 39, 13)

"Autorul raului se credea de neînvins pentru ca ne-a înselat slujindu-se ca de o momeala de fagaduinta omeneasca. La rândul sau, s-a lasat prins în capcana de aparenta trupului, caci aruncându-se asupra acestui Adam, el a dat de Dumnezeu."
(Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 45, 2)

"Domnul nostru, venind pentru mântuirea neamului omenesc, S-a facut El Însusi un fel de cursa pentru a-l ucide pe diavol. [...] El (diavolul) a fost prins în cursa de Întrupare, pentru ca, aruncându-se asupra capcanei trupului, a fost strapuns de tepusa dumnezeirii."
(Sf. Grigorie Dialogul, Moralia la Iov, 33)

Iata ca Tatal nu este furios, nu cere vreo satisfactie. Întruparea Fiului nu se face pentru a aduce acea "satisfactie supraabundenta", pe care omul n-ar fi fost capabil sa o aduca onoarei jignite a lui Dumnezeu, ci pentru a salva din stricaciune pe om si a-l deschide lucrarii harului. Viziunea Parintilor este una ontologica, nu juridica. Cel care a dat în Occident un alt curs teologiei crestine este Fer. Augustin, în a carui opera se afla radacinile aproape tuturor înstrainarilor teologice ale Apusului fata de Rasarit.

" Toti cei care parasesc pamântul fara puteri spirituale si lipsiti de simturi duhovnicesti – indispensabile pentru a trai în cer – aceia vor pierde fericirea vesnica si vor trai în lumea fara de sfârsit nefericiti si morti spiritual. Si de ce nu se vor bucura de viata cerului? Pentru ca nu vor mai putea dobândi ochii duhovnicesti care sa le îngaduie sa contemple lumina vesnica pe care o va straluci în toate partile Hristos, Soarele Dreptatii. Mireasma Duhului Sfânt care va fi revarsata pretutindeni va inunda totul si pe toti, în afara celor care nu vor fi dobândit simtul mirosului duhovnicesc. Si numai în atelierul vietii de fata poate crestinul sa le dobândeasca. Cel care paraseste aceasta lume gol si fara aceste însusiri, nu se va putea împartasi de viata nestricacioasa a cerului."
(Sf. Nicolae Cabasila, "Viata in Hristos")
30.07.2008 Vicarius Christi de Luca
Despre "Vicarius Filii Dei" (Vicarul Fiului lui Dumnezeu) si "Vicarius Christi" (Vicarul lui Cristos), titluri pe care si le aroga papa, ar fi interesant de vazut cand au aparut? Au existat ele in Biserica nedespartita? Cu siguranta nu, sunt creatii tarzii, posibile intr-o teologie rupta de traditie. Ideea de reprezentant al lui Cristos cu puteri depline in Biserica a aparut in legatura cu alte dogme catolice noi: Filioque si gratia creata. Intelegerea catolica a purcederii Duhului Sfant face din Sf. Treime o Dumnezeire inchisa in sine, care nu se poate deschide creatiei prin energiile necreate. Aceasta Treime distanta, care nu interactioneaza intim cu creatia, aseaza pe pamant un reprezentant cu puteri aproape divine, papa, administratorul tezaurului de gratie al Bisericii. Gratia este creata (deci detasata de Dumnezeu) si este vazuta obiectual, de aceea poate fi manipulata de acest administrator, ocolind chiar Duhul Sfant. Asa se explica de ce liturghia catolica medievala nu are epicleza (invocarea Duhului Sfant).
Teologia catolica mai noua s-a straduit sa se debaraseze de balastul teoriilor medievale, insa a pastrat o serie de concluzii ale acesteia. Si astazi, oficial, papa este "Vicarius Christi", Filioque este valabil formal (desi se incearca o intelegere apropiata de cea ortodoxa), de asemenea si gratia creata. In liturghia romana s-au introdus rugaciuni catre Duhul Sfant la sfintirea darurilor, insa oficial momentul prefacerii este considerat inca rostirea cuvintelor de instituire. Este inca greu sa se admita oficial ca aceste invataturi constituie greseli, de aceea se face doar o cosmetizare a lor.

Catolicii se mai folosesc de subterfugiul ca toti episcopii sunt vicari ai lui Cristos. De ce apare insa in Codul de drept canonic al BRC numai despre papa ca are acest titlu de "Vicarius Christi"? Sau de ce Papa Inocentiu al III-lea(1198-1216) spunea: "Papa este la mijloc intre Dumnezeu si om. Este mai putin decat Dumnezeu, dar mai mult decat un om" ?

In urma cu un an, papa Benedict al XVI-lea a renuntat la titlul de patriarh al Occidentului, titlu dat de sinoadele ecumenice, dar l-a pastrat pe cel de "Vicar al lui Cristos", o inventie tarzie, de secol XII, a unei BC rupte de traditia primului mileniu. Ne putem increde noi, ortodocsii, in bunele intentii ale BC? Se vede ca nu. Papa leapada ceea ce este recunoscut de noi si se impopotoneaza cu titluri fara suport in Scriptura sau Traditie. Este absolut normal sa respingem astfel de pretentii.

Pe umerii catolicilor apasa o grea responsabilitate. Voi puteti sa aduceti BC pe fagasul Traditiei sau puteti sa o lasati sa se indeparteze si mai mult. Iar a ne cere si noua sa renuntam la credinta verificata a Bisericii nedespartite pentru a adopta innoirile este incorect si dovada de orgoliu. E mai placut lui Dumnezeu sa recunosti ca ai gresit si sa-ti corectezi acele greseli. Nu moare nimeni pentru ca s-a pocait, dimpotriva, capata viata.
30.07.2008 Badilita apostat al zilelor noastre de Agaton
Apostati contemporani
de ieroschimonah Hrisostom

Întâlnesti deseori în viata oameni care purtati de valuri încoace si-n colo, îngrijorati doar de bucata de pâine si de confortul familiei îsi topesc zilele în dulceaga rutina a bucuriei de a exista. Nu-si ostenesc inima cu durerile altora, nu-si pun întrebari dezmortitoare, nu-si framânta sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom si fara probleme. Ei bine, acesti apostati contemporani sunt tot mai multi printre crestinii zilelor noastre; crestini de circumstanta, oameni care au devenit crestini prin descendenta, iar nu prin asumarea constienta a ostenelilor sfintitoare în viata personala si sociala, atât de proprii adevaratului crestin.

Ne întrebam oarecum retoric, dar cuprinsi de o adânca durere a inimii: oare generatiile veacului nostru nu mai poarta într-însele samânta adevarului, nu-si mai pretuiesc ele zestrea chemarii la viata crestina, zestre scump aparata si cu sânge pecetluita de stramosii nostri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor nazuinte, izbucnirea muceniceasca împotriva faradelegii care ne sfarâma puterile, cocotata la tribuna dreptatii? Oare românul si-a uitat cu totul vocatia sfinteniei, puterile nesovaitoare în lupta cu pacatul? Oare a pierdut cu totul dorinta unei alte ordini, alta decât cea impusa omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al vânzatorilor de neam si tara?

Iata întrebari care ar trebui sa zguduie tihna rusinoasa a fiecarui român si a fiecarui crestin, întrebari pe care daca noi, fiecare în parte, nu ni le punem, vom pieri ca neam si crestini. Sunt întrebari cu care ne vor judeca în fata lui Dumnezeu, atât înaintasii, cât si urmasii nostri, sunt întrebari care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza ca le-am lasat fara raspuns din cauza sfâsietoarei ignorante care ne macina existenta.

Chipurile apostaziei pot fi dulci sau amare

Dar poate unii nedumeriti se întreaba: „De fapt, care-s primejdiile care ne pândesc, cum ne ataca, unde tintesc, unde sfârsesc etc.?"
Primejdiile simt multe. Chipurile lor sunt si mai multe. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în functie de formele pe care le îmbraca si de dispozitia fiecaruia în parte de a se lasa momit. Dar, totusi, cel mai bine le cunosc, pentru ca se lupta cu ele, cei care duc viata adevarat crestineasca; cei ce nu se tem de durerile vietuirii crestine; cei ce râvnesc bucuriile suferintei, care nu cocheteaza cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvna, fara viclene concesii moderniste si ecumniste.
Mergând pe firul problemei, cred ca cea mai înspaimântatoare primejdie, atât pentru toti crestinii, cât si pentru fiecare în parte, este apostazia. Exista astazi mai mult ca oricând o mentalitate si o societate cu o uimitoare predispozitie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identica cu apostazia primelor secole crestine, asa cum apare ea din manualele de istorie bisericeasca si din Vietile Sfintilor? Numai partial. Se aseamana cu cea istorica, pentru ca dezbina de Hristos, de Biserica, de mântuire. Dar apostazia vremurilor noastre, pe lânga formele clasice de afirmare, prezinta si chipuri noi, „atragatoare", „binevoitoare", „umaniste si ocrotitoare". Vechea apostazie era tiranica, grosolana, dar mai ales fatisa, astfel incit iti solicita împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenta, dându-ti posibilitatea de-a o identifica direct si implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natura externa, torturile vizând distrugerea fizica a crestinului, sufletul îsi pastra o anumita independenta si putere de razvratire, ceea ce era, si este, fundamental important pentru un crestin în lupta cu pacatul si cu apostaziile vremii.

Apostazia lucreaza în noi precum cariul în lemn
Dar astazi? Apostazia în forme dintre cele mai rafinate este omniprezenta si se insinueaza hoteste în fiecare din noi si în fiecare ungher al societatii. Chiar si prin casnicii nostri, adeverind cuvântul Evangheliei, apostazia lucreaza rabdatoare în noi precum cariul în lemn.
Dar asta nu înseamna ca nu ne putem împotrivi ei.
Având în vedere ca apostazia se strecoara în inimile noastre prin trup si prin suflet, pe acestea se cuvine sa le pazim mai întâi. Aceasta pazire crestinii o numesc înfrânare. Ne înfrânam împotriva fiecarui pacat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor pacatelor cu care ne ispiteste societatea contemporana apostata.
Trebuie sa stim însa ca cei mai feriti de apostazie sunt crestinii care, zilnic, îsi hranesc sufletele nu cu ziare sau televiziune, nu cu preocuparile desarte ale acestei lumi, nu cu îmbuibare, desfrânare, slava desarta sau lacomia banilor, ci care se hranesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu citirea neobosita a Sfintei Evanghelii si a Vietilor Sfintilor, cu meditarea la cuvintele Sfintilor Parinti, care dau vigoare si barbatie sufletului spre a se împotrivi pacatului si apostaziei.

O teologie "umanista", sociala si concilianta

Hartuiala vine astazi din toate directiile, cu pasi de pisica, iar pacatul loveste cu iutime de fulger. Nu iarta pe nimeni. Nici pe presedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe omul de rând - absolut toti suntem încercati de pacate.

Unii vor fi crezând ca lepadarea de Hristos e mai iertatoare cu întâistatatorii Bisericii, ca apostazia aceasta generala ocoleste constiintele prelatilor nostri, arhierei si clerici.

Ei bine, nu-i chiar asa. Nimeni nu este infailibil în fata ratacirilor moderne. Lepadarea sau apostazia, astazi ca si întotdeauna, poate sa ia chiar si chipul lui Hristos, chip pasnic si blând, conciliant si iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinte pan-ortodoxe, în aliante „de pace", în banci ale "religiilor", în fundatii cu caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri si dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai "nobile".
Oare acesta sa fie chipul lui Hristos? Cu siguranta nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, rastignit si înviat Hristos? Pentru concesii, compromisuri si calcule meschine, pentru progres, confort, pentru diplomatie sau pentru „o lume mai buna" si „pace între popoare"?

Dar orice drept-credincios stie ca raspunsul este nu. Daca ma mântuiesc prin bunastare de ce mai postesc, de ce ma mai înfrânez, de ce sa ma mai nevoiesc? Daca ma mântuiesc prin „progres" si „ordine sociala" înseamna ca stramosii nostri care n-au cunoscut „progresul" si nici „ordinea sociala" moderna nu s-au mântuit.

Aceasta teologie "umanista", sociala si concilianta, pune accentul pe acest veac, spre bucuria trecatoare a trupului, dar întristeaza sufletul, caci rapeste ortodoxului dorirea si asteptarea vietii vesnice. A fost sesizata si aspru criticata de marii sfinti nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastra de Sfintii Teofan Zavoritul, Ignatie Briancianinov, Ioan Iacob Hozevitul, Pavel Florenski, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul etc.) cât si de gânditori ortodocsi precum Dostoievski, Leontiev etc.

Omul - un „bun" al unei oligarhii comerciale

Acest „umanism universalist", la origine catolico-protestant, cu îndepartate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este masura tuturor lucrurilor"), care-l pune pe om deasupra tut
30.07.2008 ARTICOLUL M-A CONVINS de Catalin
Sunt ortodox si articolul pe mine m-a convins. M-a convins ca se poate argumenta orice ca sa-l facem sa arate altfel. DE exemplu daca eu vad o sfera domnul Badilita imi va argumenta ca de fapt e un patrat, ca trebuie sa ma uit mai bine sa-i vad colturile. Daca n-o sa reusesc o sa spuna ca sunt incuiat, ca nu am deschidere.

Nu e de fapt ce vedem noi ca e scris negru pe alb, e axact cum credem si noi, dar nu avem capacitatea sa ne dam seama.

Se spune in Fililoque ca Duhul purcede de la Tatal si Fiul, dar inseamna de fapt altceva, nu cum am inteles noi, e ca la noi, dar fiind mai redusi nu ne-am prins pana acum de subtilitatea nebanuita a adaugirii!

Scuze pentru ironie. Dara daca ei se chinuie sa demonstreze ca e la fel ca la noi si unele adaugiri au fost facute in contextul istoric de atunci, de ce nu le schimba ei si le fac ca la inceput. NU ar fi mai usor decat sa scrie tone de maculatura ca e la fel ca la noi?

Poate asa ar avea si har si ar putea sfinti apa, ar avea sfinte moaste si ar aparea Lumina de la Ierusalim si la ei.

Si cei inclinati spre hinduism sau budism incearca acelasi lucru, sa explice ca nu ar fi vreo diferenta intre religia lor si crestinism, nu sunt politeisti, miile de zei sunt doar fatete ale aceluiasi zeu.

Relativismul acesta e specific religiilor orientale, in sensul ca totul e o iluzie, deci totul e relativ. Aceasta tine de religia lor.

In vest si la noi s-a luat doar ideea (TOTUL E RELATIV) fara a se pastra si contextul ce tine de religia respectiva (PENTRU CA TOTUL E O ILUZIE). Deoarece acest context nu se potrivea deloc cu conceptia si credinta noastra.

30.07.2008 ALILUIA HARTO DOXA IXUS ,KA-HRIST-THEOS,KATA-LICUS ,AMIN de Aurel
Stimate domnule Badilita,
ma numesc Aurel,
sunt din Brasov,str Gen.L.Mociulschi ,tel 0745843500 si datorita afirmatiei unui cunoscut ca as fi un bun orator in domeniul religiei,m-am gandit sa va scriu. Deci titlul care vi l-am scris sus la comentariul meu contine cele ,,7 vorbe pe zi `` rostite de Sfintii Parinti ai Bisericii Crestine ortodoxo-katolice cea Una Apostolica ,dinainte de schisma.

Aceste cuvinte le-am primit de la Atotcunoscatorul Dumnezeu, Stapanul Filologiei ,adica al Stiintei nasterii cuvintelor.Logosul Divin Crestin ,originar cuprindea inainte de ,,potopul lui Noe o UNICA LIMBA,aceea a Codului celor 10 Porunci,poporul vorbitor fiind numit Israel adica X-RA-EL ,adica Aparatorul si Traitorul celor 10 porunci.Dar pentru putina lor credinta si a noastra ,a trebuit sa se Intrupeze Domnul Nostru Iisus Christos ca sa ne salveze de la pacatul lui Adam si Eva,pacatul stramosesc al subiectivismului Antichrist.Stim ,exista si subiectivism crestin dar acela nu dauneaza Mantuirii sufletelor noastre.Deci inchei aici,recomandandu-ma un adept convins al posibilitatii de intoarcere a Biericii Traditionale la Unitatea multdorita de Domnul Nostru Iisus Christos in rugaciunea Unitatii,rostita in Duminica a 7 a dupa Pasti in 8 iunie 2008 la ortodocsi.

Deci sa lasam etichetarea reciproca ca fiind ,,eretici`` noi, ortodocsii si dumneavoastra catolicii si sa ne concentram atentia in a gasi metodele impacarii dintre preoti si ideile lor subiective,antichriste.Sa ne curatam mintea de mizeria demonului dezbinarii antichriste,pururea Amin.Cu stima ,DEIE DUMNEZEU SFANTA TREIME tuturor ortodocsilor si catolicilor duhul intelepciunii Sale .al Unitatii ,al Armoniei,adica al ascultarii de Unul Dumnezeu Amin

P.S.rugaciunea celo 7 vorbe pe zi e pomenita de Parintele Paisie -Duhovnicul in cartea cu acelasi nume,scrisa de Arhimandritul Ioanichie Balan, prietenul lui Parintele Cleopa de la Manastirea Sihastria,Fie-le Tarana usoara si sufletul in Raiul Sfatului Soarelui celor 10 Porunci ,de 3 ori,pururea Amin Cu stima ,Aurel ,un pacatos crestin ortodox al Bisericii Romane de azi . La -Rai -Vedere si La revedere de 3 ori,pururea Amin.
30.07.2008 Pentru Badalita de Amphilohiu
Iti recomand frate Badalita sa faci gargara cu aghiasma papista poate sarea te va ajuta sa nu ti strici mintea cu totul. Duhul tau rational te arata ca esti o oaie bolnava a Biserici lui Hristos. E trist ca mandria te desparte de trairea ortodoxa dar ma bucur ca aduci o provocare marturisirii crdintei noastre in fapta si cuvant.

Pentru Aurel din Brasov,
mai frate cei cu tine,esti inselat.Lasa prostiile...saracul de tine!
30.07.2008 sunati din zurgalai de Komentariu
bai fratilor, aici e blogul catolicilor greci ori nu se mai fac controale de loc "pi nichieri" Iaca, amu, io is novgorodean. Novgorodul aista e o tara cu o istorie stralucita si cu o limba care io vreau sa ii zic novgorodeana. Cum sa fac io sa dau de grecii catolici ast norod apropiat de poporul suzdalez.... Iaca, voi intelegeti ce spun, frate aurele, draga, cand eu graiesc aiste graiuri?
31.07.2008 foc de paie de zz
Cuvintele din titlu "revizitate de un istoric crestin ortodox" sunt fara valoare. Pot spune cu mana pe inima ca domnul Badilita nu mai este un ortodox pur. S-ar putea sa nu mai fie nici ortodox.

Asadar, domnilor care ati dat voie sa se posteze acest articol, stati linistiti ca niciun ortodox adevarat nu va revizui ereziile (greco) catolice pentru ca ele sunt, pur si simplu, erezii.

Stau si ma intreb daca mai are vreun rost sa pun acest comentariu. Poate ca celor care au postat acest articol le convine de minune acest flame ....
31.07.2008 @Luca de adriatikus
Multumesc mult. Pentru mine printre cele mai bune comentarii ortodoxe de pe netul romanesc. Incomparabile, oricum, cu salata dlui Badilita. Felicitari!
31.07.2008 Astept emailuri la Aurel_little_gold@ yahoo.com sau la Aureliordache234@gmail.com de Aurel
Cei care cred in Puterea Sinodului ceresc si pamantesc de a rezolva problema schismei Bisericii Traditionale crestine dinainte de anul 1054 ,va rog sa imi scrieti urgent .

p.s. mai am si un blog numit www.soarelecelorzeceporunci.com Cautati-ma ! cu stima de 3 ori ,pururea, pentru prietenii si dusmanii vazuti,casnici si necasnici AMIN.
31.07.2008 pentru Amphilohiu de @@@
Iarta-ma frate, dar esti un prost! Uneori trebuie sa spui lucrurilor pe nume, poate, cine stie, un dus rece te aduce la realitate. Iar credinta ta ortodoxa este aproape nula! Daca a-i fi un credincios adevarat, a-i sti ca in probleme de credinta , care sunt probleme de viata si de moarte (spirituala) nu este loc pentru ironie, jigniri si acuzatii fara temei. Lucrul este valabil si pentru alti cozeuri care se dau drept traitori ortodocsi, doar pentru a purta discutii contradictorii si inutile, fiindca nu mai stiu cum sa-si piarda vremea.
31.07.2008 dlui Luca de Ioan Roman
La cele de scrise de mine in legatura cu mineiele mia-ti raspuns in felul urmator: "In Mineie se vorbeste despre Petru ca fiind verhovnicul apostolilor. What`s the point? De aici si pana la primatul papal este cale lunga."

Dar dati-mi voie sa citez cate ceva din aceste mineie:
- Mineiul pe luna ianuarie, a zilei de 16, a sarbatorii numita "Inchinarea lantului Sfantului apostol Petru" care spune: "Astazi temelia Bisericii, Petru, piatra credintei, ne pune inainte cinstitul lant. Temelia Bisericii, piatra credintei, mai marele apostolilor, temelia cea neclintita a dogmelor, verhovnicul apostolilor. punatorule de lege. pastorule al turmei lui Cristos, Petre slavite. Roma neparasind, la noi ai venit,. cel ce ai fost decat apostolii mai intai pe scaun sezator. pe temelia credintei sufletele tuturor credinciosilor le-ai zidit."

In sarbatoarea Sfantului Leon cel Mare, episcopul Romei, Mineiul zice: "Cum te vom numi pe tine, de Dumnezeu insuflate? Cap al Bisericii lui Hristos celei dreptcredincioase, ochiul bunei credinte... cel de acum urmatorul cinstitului Petru si imbogatit cu scaunul cel mai de sus al aceluia..."
Cum se face, ca Leon cel Mare e cinstit ca sfant in calendarele ortodoxe, iar in cartile de istorie a bisericii e numit expansionist si mandru, un papa care incalca libertatea si drepturile Bisericii Ortodoxe???

Mai departe:
Mineiul lunii noiembrie: (Sf. Clement)

"De supararile patimilor odihnindu-ti gandul, l-ai facut a se zabovi la cunostinta celor ce sunt cu adevarat, prea sfintite Clemente. Pentru aceea cela ce chiar si mai inainte de toate acestea, te-au tras la aceasta, prin Verhovnicul Apostolilor, Petru, carele te-au invatat pe tine cele dumnezeiesti, si te-au lasat vrednic urmatoriu lui si in urma caruia bine ocarmuind Biserica, preaintelepte, ...."

Sau un alt text care provine din vechea rugaciune de dezlegare pentru morti, care contine urmatorul pasaj: "care pe verhovnicul ucenicilor si apostolilor tai, Petru, ai zidit Biserica ta si i-ai dat lui cheile imparatiei cerurilor" si care a fost inlocuit cu urmatorul text: "Cela ce dupa Sfanta Ta inviere din morti cea de-a treia zi, cu darul tau ai binevoit a da sfintilor tai ucenici si apostoli cheile imparatiei cerurilor."

Nu e vorba doar tespre un termen, verhovnic, asa cum punctati dumneavoastra...
Iar in legatura cu "calea lunga de la verhovnic la primat", as face urmatoarele referiri (deja postate pe acest site de un alt domn Ioan):

In legatura cu conciile ecumenice, doar cateva firmituri...
Legatul Roman Filip catre Parintii celui de-al treilea Conciliu Ecumenic (Efes, 431 d. Hr.), care a fost prezidat de Sf. Chiril al Alexandriei, care s-a descris pe sine în decursul conciliului ca si "tinând locul Prea Sfântului Arhiepiscop al Bisericii Romane":

"este un lucru cunoscut de toate veacurile si nu se îndoieste nimeni ca Sfântul si Fericitul Petru, printul si capul Apostolilor, stâlpul credintei si temelia Bisericii Universale [gr., katholikes] a primit de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, cheile Împaratiei, si ca lui i s-a dat puterea de a lega si a dezlega pacatele - care pâna în prezent si totdeauna exista în urmasii lui si pronunta judecata. De aceea sfântul si Prea Fericitul nostru Parinte Celestin [papa Romei], succesorul si reprezentantul lui, ne-a trimis la acest Sinod ca sa-l reprezentam."
(Fac o scurta paranteza: tot ce in greaca apare ca si "catolic", e tradus in romana cu universal, fereasca sfantu sa aiba textele iz papistas; cand in greaca apare orthodox, se traduce cu "ortodox" si nu dreptcredincios, ceea ce si induce in eroare cititorii- ma refer la Actele martirice, la Ancoratus etc. Cine nu crede, sa consulte editiile bilingve)

Si acum din Sf. Chriril cetire: "Apoi El numeste o alta cinste: `Pe aceasta Piatra voi zidi Biserica Mea.` Observa cum se arata pe Sine Domn al cerului si al pamântului, pentru ca promite sa zideasca Biserica, sa o faca de neclatinat, întrucât este Domnul puterilor, si peste aceasta îl pune pe Petru ca si Pastor. Apoi El spune: `Si tie îti dau cheile Împaratiei Cerurilor.` Nici un înger, nici vreo putere rationala poate sa pronunte aceste cuvinte." (Sf. Chiril al Alexandriei, P.G., 72, 424)

Urmeaza Sf. Ioan Gura de Aur...
"Dupa acea grava greseala (pentru ca nu este nici un pacat asa mare ca lepadarea), dupa un asa de mare pacat, El l-a adus înapoi la cinstea cea de la început si i-a încredintat conducerea [gr., epistasia] Bisericii Universale (catolice), si, ceea ce este mai presus de toate, El ne-a aratat ca acesta [Petru] iubea pe Stapânul sau mai mult decât oricare dintre Apostoli, pentru ca spune: `Petre, Ma iubesti mai mult decât acestia?` " (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 5, Despre Pocainta, 2)

"Si poate cineva va zice: `De ce atunci a primit Iacob scaunul [episcopal al] Ierusalimului?` Acesta este raspunsul meu: `El a pus pe acest om [Petru] nu ca si învatator al acelui scaun, ci al întregului pamânt locuit`" Sf. Ioan Gura de Aur, Ib. Hom. LXXXVIII, n.6, p. 600.

Si acum un text mai putin cunoscut, si anume cel al Canoanelor Arabice ale Conciliului din Nicea (381 d. Hr.) - care, desi nu este între canoanele general acceptate ale Conciliului din Nicea, totusi au fost promulgate de Biserica Rasariteana (nu era nici macar un delagat al papei prezent la Sinod); textul arata clar despre cum vedea primatul papal Biserica Rasariteana:

"[Canonul XXXIX] Despre grija si puterea pe care un Patriarh o are supra episcopilor si arhiepiscopilor din patriarhatul sau; si despre primatul episcopului Romei asupra tuturor.
Fie ca patriarhul sa considere lucrurile facute de catre arhiepiscopi si episcopi în provinciile lor; si daca va gasi ceva facut de catre acestia altfel decât ar fi trebuit, sa schimbe acele lucruri, sa le rânduiasca dupa cum gaseste de cuviinta; pentru ca el este parintele tuturor, si ei sunt fii lui. Si desi arhiepiscopul este între episcopi ca si fratele mai mare, care poarta grija de fratii sai, si caruie ei îi datoreaza ascultare deoarece este pus deasupra lor; totusi patriarhul este pentru toti aceia care sunt sub puterea lui la fel precum este acela care are scaunul Romei capul si principele tuturor patriarhilor; întrucât el este primul, precum era Petru, caruia îi este data putere asupra tuturor principilor crestini, si asupra întregului lor popor, ca unul care este Vicarul [loctiitorul] lui Hristos Domnul nostru peste toate popoarele si peste întreaga Biserica crestina, si oricine va contrazice acest lucru, este excomunicat de catre Sinod."
(Nicene and Post-Nicene Fathers - The Seven Ecumenical Councils, vol. 14, p. 48.)

Sau Vicarius Christi la Sf. Efrem Sirul

"Apoi Petru a primit Vicariatul (lui Hristos) peste poporul Sau." (Sermone de Martyrio. SS. App. Petri et Pauli)

"[Iisus a spus:] Simone, urmatorul Meu, te-am facut temelia Sfintei Biserici. Devreme te-am numit Petru, pentru ca tu vei sprijini toate zidirile ei. Tu esti examinatorul acelora care vor construi pe pamânt o Biserica pentru Mine. Daca ei vor dori sa construiasca ceea ce e fals, tu, temelia, îi vei condamna. Tu esti capul fântânii din care curge învatatura Mea; tu esti conducatorul ucenicilor Mei. Prin tine Eu voi da sa bea tuturor oamenilor. A ta este acea dulceata datatoare de viata pe care Eu o distribui. Te-am ales sa fii precum primul nascut în institutia Mea în asa fel încât, ca si mostenitor, tu sa fii împartitorul comorilor Mele. Ti-am dat cheile Împaratiei Mele. Iata, ti-am dat autoritate peste toate comorile Mele."(Omilia 4:1).

Despre ce insemna "Petru" pt. Sf. Macarie Egipteanul:
"Moise a fost urmat de Petru, care daduse în mîinile lui noua Biserica a lui Hristos, si adevarata preotie." (Hom. XXVI, n. 23)

Si un ultim citat din Sf. Maxim din Turin:

"Datorita marturisirii sale, fericitul apostol a meritat sa auda din gura Domnului, `Tu esti Piatra, si pe aceasta piatra ...` Adica, tu esti primul care sa ma marturisesti pe Mine pe pamânt, si Eu te voi face sa ai o întâietate vesnica [un primat vesnic] în cer, si în Împaratia Mea. Si ce poate fi mai mult decât ca Biserica sa fie zidita pe el, care este o asa mareata temelie a Bisericii. Ce ar putea fi facut mai religios, decât ca el sa primeasca `cheile cerului,` el care l-a revelat pe Domnul Împaratiei Cerurilor; întrucât el deschide credinciosilor portile credintei, se cuvine ca acelasi sa deschida de asemenea acelora si portile cerului." (Serm. LXXII.)

Si sa fac haz de necaz:
au aparut tot felul de comentarii haioase despre "extraterestrii, prietenii papei" si vizitatorii Vaticanului. Si foarte multe minti luminate faceau misto de luarea de pozitie a Sfantului Scaun, subliniind, accentuand, afirmand si sustinand ruperea de Traditie...
sa vezi si sa nu crezi, ca Nicolae Steinhardt in Daruind vei dobandi, il citeaza pe Sf. Vasile cel Mare, care nu exclude existenta altor vietati in Cosmos.
In urmatorul comentariu va voi da si trimiterea exacta, acuma e tarziu si nu am rabdare sa o caut...
Eu cred ca inainte de a face de ras anumite declaratii, ilustrii comentatori ar trebui sa se uite in "curtea lor", ca e putin naspa sa stie un catolic ce spun Sfintii parinti Orientali, pe care ii citeaza cu atata drag.

Iar in legatura cu canoanele sinoadelor care ridica Constantinopolul, nu uitati ca si ele "s-au schimbat", (si observati aici contradictia intre teorie si practica, Traditie si prezent) pentru ca Moscova e a treia Roma. Un fapt cert, nejustificabil prin canoane dar foarte palpabil. Hai sa fim sinceri, Alexandria si Antiohia au doar titluri frumoase, doar atat, pentru ca Moscova ii urmeaza Constantinopolului.

Si sa nu uitam, ca traditia orientala de 1000 de ani e si traditia catolicismului. Iar adevarata schisma a bisericilor e cea anuntata de toaca, cruciada din 1204 si nu acele caterisiri sau excomunicari formale, care tot formal s-au retras. Nici asta no-nteleg: daca retragerea excomunicarilor (1964) a fost formala, de ce ar fi fost excomunicarea neformala, sau invers? Ma intelegeti, nu?
Dar ajunge pentru astazi, nu vreau sa plictisesc pe nimeni...
01.08.2008 31,07.2008. Dlui Luca de un ortodox de Ioan Marinoiu
Nu dupa interpretarile pro si contra trebuie sa judecam devergentele dintre catolici si ortodocsi ci dupa ce s-a realizat dupa 2000 de ani.

Catolicii au civilizat in cele 166 de universitati. Pictura, sculptura, arhitectura, muzica au inaltat sufletul omenesc, spunea M.Eminesci. Cate universitati au ortodocsii "0", scoala ortodocsilor a fost/sunt misticismul, cu care a coborit sufletul omului. Cat despre acuzatia dvs, Cruciada din anul 1204 va amintesc ca s-a initat pentru a salva crestini rasariteni de amenintarea musulmana, de care vinovati au fost patriarhi. Ei a slabit imperiul crestin de rasarit prin ruperea crestinilor in patru scaune patriarhale, in anul (381). Aceste probleme sunt esentiale nu intrepretarile filozofice: eu ortodoxul am dreptae nu tu catolicule.

Vorbiti dle Luca de cei 1000 de ani de traditie orientala. Va intreb care este traditiea la romani. Traditia de la 1054. dle. Luca primii 1000 de ani incepand din anul(33) a fost catolic catolica, in anul(451)la Niceia si Calcedon, cu sabia, Patriarhii isi impun ortodoxia.(a fost domnilor prima schisma crestina). Deci, Primii 1000 de ani a fost catolic si ortodox. Dupa 1054 crestni de rasarit au fost numai greco-slavoni. Pentru roman a fost prima moarte istorica, culturala si spirituala.
Romanii ardeleni, la 1697-1700 au revenit la tradita primilor 1000 de ani, la civilizatie la cultra si la spiritualitatea catolica si ortodoxa, de aici numele de greco-catolic.

Despre aceste lucruri trebuie dle Luca sa discutati nu despre Papi daca sunt urmasii Sf. Petru. Daca ortodoxia este credinta adevarat. Daca catolicii s-a rupt din ortodoxie. Va intreb daca catolicii s-a rupt de ortodoxie de ce catolici sunt peste 1,2 milarde, condusi de urmasul lui Petru, Papa, si de ce ortodocsii rupti in 15 scaune patriarhale au numai circa 173 de milioane. Ceva este putred in Danemarca orientala dle.

O alta intrebare, de ce toate tarile Catolice din Europa, USA, Canada sunt bogate si civilizate, acum unde romanii fug din saracia ortodoca, inclusiv preoti, sub pretextul ca sa-i pastoreasca ce saracia?,in fond pentru a benificia si Sf Lor de binefacerile catolicilor, a protestantilor si a neoprotestantilo. Nu va rusinati dle Luca cand peste 2-3 milioane de romani ortodocsi ca sa scape de saracie si-au luat lumea in cap sa fie slugi la catolici protestani si neoprotestani.

Daca ati fi cu adevarat romani, a-ti cere punerea in drepturi a greco-catolicilor, pentru ca ei greco-atolici ne-a civilizat, ne-a dat limba latina, si tot ei au faurit Romania Mare. Lasati interpretarile filosofice pro si contra, sunteti experti s intoarce adevarul pe dos sau sa-l spuneti numai pe jumatate. Recent am citit un articol in care spune despre marele servicii aduse tarii de Vasile Lucaciu calatorind in Europa America, si Canada pentru a sustine drepturile romanilor ardeleni, in mod viclean semnatarul articolului evita sa spuna ca Vasile Lucaciu a fost greco-catolic. Nu mintiti, d-lor tot ce se intemeiaza pe mincuni nu dainue, dinpotria va compromite-ti in fata opiniei publice a lumii civilizate.

01.08.2008 Luca de Levit
1. Uitati-va pe toate articolele domnului Badilita si cautati toate comentariile userilor Martin papistas , Traian , Ioan , Mirela ...etc... pe mai toate temele enuntate de dv. Daca dupa ce cititi considerati ca au ramas puncte neclare le dezbatem impreuna .

2. Cati Parinti Latini ati citit ? Evident in afara de cei editati in colectia PSB .

Cateva observatii :

a)Daca nu ati citit CBC-ul NU INCERCATI SA RELATIVIZATI ACEASTA VENIND CU ARGUMENTE SUBTIRI . Ar trebui sa va dea de gandit ca acest lucru va descalifica din start . Nu exista dialog serios cand nu cunoasteti fundamentele celuilalt .

b)Legat de protoevanghelia lui Iacob . Incerc sa va arat ca slujba adormirii Maicii Domnului NU ARE SUPORT BIBLIC . Astfel ca a vorbi peiorativ despre apocrife suna descalificant in sec. 21 . Evident nu despre toate apocrifele .

c)Hainele de piele : este cumva o dogma sau este o teolegumena ?

d)Problematica harului la Sf.Augustin vi s-a lamurit citind intreaga opera sau cele ce spuneti sunt pareri ale unor teologi ortodocsi pe care dv. le considerati de netagaduit ?. Trebuie sa stim si aceasta pt. ca pareti un om serios . Constantin C. Pavel are unele teze despre Sf.Augustin si ma gandesc ca sunt foarte multi autori care au tratat problematica . Insa la fel de bine poate fi parerea dv. personala in urma unui studiu serios . De aceea va si intreb .

e)Ca sa vorbim despre theotokologie trebuie ceva detasare . In afara “indubitabilelor” hagiografii sa fie adevarat faptul ca Pulcheria a cam avut pica pe Nestorie caci printesa fiind nu i-a fost primit un odor in altar ? Si cum ca adversarul lui s-a folosit de orice tactica – stiundu-se faptul ca in spatele oricarui barbat puternic sta o femeie ? Poate ca incepem sa vedem lucrurile si in alt mod . Evident neconvenabil “triumfalei” gandiri inchegate si atotsuficiente dar totusi numai daca se dovedeste a fi adevarata aceasta “barfa” ecumenica . Sa fie istoria o pajiste de harismatici si theofori ? Poate fi cultul fecioarelor folosit genial APOLOGETIC : sa atragi paganii iubitori de Diane sau Astarte la crestinism dandu-le ceva asemanator si sa asmuti inteligent impotriva adversarului femeile puternice ale Imperiului care erau fecioare si mai ales prietene cu adversarul lui Nestorie ? Posibil . In fond nu era ceva inovator daca ne gandim ca marele Constantin a facut acelasi lucru cu ziua Soarelui sarbatorita de pagani pt. a oficializa …ma opresc aici . Traditia e ceva viu . Nu este locul de a ne intreba la nesfarsit despre diverse teolegumene cu mare probabilitate istorica .

f)Comunismul vi s-a parut mai putin eretic decat doketismul ? Cu ce e mai de pret un crestin care nu se impotriveste ateismului ideologic decat un crestin care nu se impotrivea arienilor ? Va intreb: ateismul este erezie sau nu ? Ca sa intelegeti principiul sacrificarii libertatii duhului si pluralismului religios trebuie sa va ganditi ca in propria dv. traditie rasariteana de la heruvic pana la “Cu pace sa iesim ! “ ar trebui sa ramana doara cei care se impartasesc . Asa era traditia in vechime . Rugaciunea libera a fost incet-incet inlocuita cu psalmi . Nu mai vorbim despre multe alte traditii ale Sf.Parinti. Duhovnic insemna AUTOMAT theofor si acest lucru nu excludea aceasta harisma laicilor – pt. aceasta vezi parintii egipteni . Cand voi vedea aceste traditii in biserica si nu la modul FORMAL ( vezi intrarea mare , sarutul pacii ..etc..) voi crede teza PURITATII TRADITIEI . Pana atunci permiteti-mi sa nu mai cred soparle de tot felul .

g)Purgatoriul. Exista vreo dogma cu privire la moarte ? Cartea Macabeilor este un reper atat de sigur ca sa nu acceptam si alte teolegumene ? Exegeza biblica are si ea limitele ei . Chiar la Sf.Parinti . Nu vreau sa intru in amanunte daca nu ati citit CBC-ul . Nu are sens . Sunteti cumva in afara subiectului . Nu intelegeti doctrina augustiniana a harului si acesta scurt-circuiteaza toate afirmatiile pe care logica dv. le crede de bun-simt . De aceea v-am si intrebat despre studiul Sf.Augustin : ce fel de surse aveti ? Nu va amagiti ca puteti patrunde sistemul augustinian si tomismul in cateva lecturi ( se vede foarte exact din terminologia pe care o folositi ; unde este “scolasticismul” termenilor ? ; pt. orice ochi avizat bate la ochi sursa folosita la fel cum pt. dv. un ortodox care foloseste Iisus cu un singur i va denota imediat un anumit “fals” ) . Altii prefera sa condamne stiinta de carte deoarece e mai usor decat sa citesti studiile greoaie dar CLARIFICATOARE ale unei Traditii prin excelenta elitista .

Sunt foarte multe lucruri de discutat insa exista o ciudata constanta a multor ortodoxisti: NECITIREA CARTILOR FUNDAMENTALE ALE TRADITIEI CATOLICE . Este trist in conditiile in care siguranta unor astfel de oameni pare de nezdruncinat . Nu cred ca intrebarile deranjeaza ci o anumita cimentare a unor opinii care sistematic OCOLESC SURSELE LATINE . Sunt foarte multi oameni care se pretind crestini dar folosesc un limbaj vulgar de-a dreptul . Oare astfel de oameni au dezlegare de la duhovnic sa jigneasca oamenii la un asemenea mod ? Caci cred ca orice duhovnic le-ar spune ori sa vorbeasca civilizat , ori sa nu mai vorbeasca deloc . Imi pun o problema simpla: daca as jigni un user cum as putea sa ma impartasesc duminica , caci se spune ca nu trebuie sa apuna seara peste supararea mea si sa nu-mi duc darul la altar daca nu m-am impacat cu fratele meu .
01.08.2008 d-lui Ioan Marinoiu de Traian
Da, meteahna diversilor de a nu mentiona confesiunea unor clerici greco-catolici mai cunoscuti in diverse ocazii si forme este bine "implementata". Nu mai vorbesc de mireni greco-catolici, care, la fel sunt laudati pentru ceea ce au facut pentru neam (fara a li se mentiona confesiunea), iar mai apoi, in aceeasi publicatie, in alt numar sau poate tot acelasi, gasesti articole denigratoare de ultima speta vis-a-vis de BGC ca institutie care prin tot/aproape tot ce a reprezentat ea a adus un sir intreg de deservicii, nenorociri, impilari si inapoieri ale "unitatii neamului" si ale prosperitatii lui.... Din pacate, probabil, dintre acei "oameni de presa" sunt recrutati si oficiosii "purtatori de cuvant" ai "laicatului ortodox" care "ia atitudine", etc... Perversitatea nu are margini...
01.08.2008 Putina istorie... de Luca
Desi semnati ca ortodox, dle Marinoiu, imi e cam greu sa cred lucrul acesta. Dvs. interpretati istoria din perspectiva catolica.

Faceti afirmatia ca ortodoxia a aparut la Calcedon în 451 (sinodul IV ecumenic), în timp ce alti catolici vorbesc de o razvratire împotriva papei înca de la sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381). De ce oare? Pentru ca la sinodul II ec. scaunul episcopal din noua capitala a Imperiului de Rasarit, Constantinopolul, a primit locul doi dupa Roma veche, acum doar pur onorific. Peste 7 decenii, la Calcedon, scaunul din Constantinopol a fost reconfirmat pe pozitia a doua (can. 28), dar de aceasta capatând o putere efectiva in Rasarit (can. 9 si 17), în limitele sinodalitatii. În sec. V, Imperiul Roman de Apus a intrat în declin puternic, disparând în 476, în timp ce Imperiul Roman de Rasarit avea o situatie mult mai buna. Principiul pe care l-am enuntat într-un mesaj anterior, conform caruia ordinea scaunelor era data de importanta politica (dar, e adevarat, si de traditie), se verifica. Constantinopolul, capitala Imperiului de Rasarit, cunoaste o ascensiune fulminanta, stârnind îngrijorarea Romei. Asa se face ca înca de la începutul secolului V la Roma se lanseaza teoria suprematiei scaunelor apostolice: Roma, Antiohia, Alexandria sunt scaune apostolice, in timp ce Constantinopolul nu este. Nimeni nu neaga importanta simbolica a descendentei apostolice, dar ... cam atât. Apostoli au fost si în orase mai putin importante, dar nimeni nu le-a socotit pe acestea printre primele. Ca decisiva este importanta orasului, iar nu descendenta apostolica, se vede în cazul Ierusalimului, cu prezenta apostolica 100% (toti apostolii au trait si predicat în Ierusalim), dar care se afla pe locul cinci în Pentarhie, mult timp fiind o eparhie sufragana supusa mitropoliei din Cezareea Palestinei, capitala provinciei Palestina. Si daca am compara Antiohia cu Alexandria, am ajunge la aceeasi concluzie. În Antiohia aflam din Noul Testament ca au predicat sfintii Petru si Pavel, în timp ce la Alexandria a predicat Marcu, ucenicul Sf. Petru. In ordinea scaunelor în Pentarhie, Alexandria devanseaza Antiohia, pentru ca era un oras mai important. Un alt exemplu este chiar cazul Constantinopolului. În mica localitate Byzantion, împaratul Constantin a ridicat orasul care îi poarta numele, Constantinopol. La început, episcopia cu sediul la Constantinopol era sufragana mitropoliei din Tracia. Mai apoi orasul se dezvolta, iar dupa împartirea Imperiului Roman în doua, în 379, devine capitala Imperiului Roman de Rasarit, sub conducerea împaratului Teodosie. Peste doi ani are loc acolo sinodul II ecumenic si Constantinopolul capata locul doi în Biserica. Vazându-si amenintata pozitia, Roma vorbeste din ce în ce mai mult de teoria scaunelor apostolice. Poate ca ascensiunea Constantinopolului ar fi continuat si mai mult, însa au aparut împrejurari nefavorabile pentru Imperiul Roman de Rasarit (persii, arabii, slavii), încât la sinodul Trulan (can. 36) se confirma întrutotul situatia de la Calcedon (can. 28), sugerând ca aceasta se doreste a se prelungi indefinit.

Nu vreau sa neg importanta simbolica a Romei în Biserica nedespartita, însa ea nu se manifesta sub forma unui primat de tip Vatican I. Amintesc, de exemplu, ca papa Vigilius a fost condamnat de un sinod din Africa pentru pozitia sa în problema celor "Trei Capitole", iar papa Honorius a fost condamnat ca eretic la sinodul VI ecumenic. Nu exista nici macar un canon care sa vorbeasca de un primat papal. Dl Ioan Roman a prezentat un canon arabic (?!), care îmi e complet necunoscut. În mod sigur, însa, nu face parte din colectia oficiala a Bisericii si nici nu a fost dat la un sinod important. În loc sa vorbim despre un canon exotic (în cazul în care exista asa ceva), de ce n-am arunca o privire peste canoanele sinodului de la Cartagina din 419, unul din cele mai importante si mai cunoscute din acea perioada, care sunt foarte sugestive în ceea ce priveste exercitarea sinodalitatii, ca si despre relatia cu episcopul capitalei Roma (numit asa, episcop al capitalei, iar nu Urmasul Sf. Petru, cum le place azi catoliclor sa spuna ca sa justifice primatul universal)? Sau sa vorbim despre scrisorile acestor episcopi africani adresate lui Bonifaciu, episcop al Romei în perioada 418-422, apoi urmasului acestuia, Celestin (422-432), în care se respinge încercarea Romei de a-si impune treptat un control asupra Africii.

Despre cele prezentate de dl. Ioan Roman ar fi mai mult de zis. Dar cred ca am raspuns deja la asertiunea principala, conform careia papa ar fi avut un control efectiv în Biserica din primul mileniu. V-am aratat ca nu se poate vorbi de asa ceva, nu exista nici macar un singur canon al unui sinod ecumenic care sa vorbeasca de asta. Din contra, toate vorbesc despre o organizare sinodala. Toate deciziile importante s-au luat în sinoade. Nu stiu daca este cazul sa detaliez, dar daca considerati ca este necesar, o sa dezvolt aceasta idee, însotind-o cu exemple sugestive.

Exemplele dvs., în care episcopul Romei este numit "capul Bisericii" si "Urmasul lui Petru", au o importanta simbolica, nu una canonica. Sa ne gândim apoi ca genul encomiastic era foarte raspândit în epoca, de aceea valoarea probatoare a hiperbolelor si metaforelor privitoare la papa este zero. Sunt locuri în care, de exemplu, Sf. Ioan Gura de Aur îl numeste pe Pavel ca este "Printul Universului". Putem sa tragem vreo concluzie de aici? Eu zic ca trebuie sa privim cu simt critic astfel de metafore. La fel si cu cele zise de legatii papei Celestin la Efes (431) sau ce afirma papa Leon în niste epistole. V-am spus si de ce, în secolul V Roma a facut încercari disperate sa opreasca ascensiunea Constantinopolului. Dar daca alianta pe care a facut-o cu Alexandria (care pierduse pozitia a doua) a devenit caduca dupa aparitia monofizitismului (sprijinit de arhiepiscopul alexandrin Dioscur), mai mare ajutor a venit din partea persilor si arabilor, care au creat dificultati majore Imperiului de Rasarit (mergând pâna la asedierea Constantinopolului). Asa se face ca ordinea în Pentarhie a ramas Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Episcopul Romei era întâiul, dar un întâi între egali (primus inter pares), cu jurisdictie în patriarhatul sau, nu în toata Biserica.
01.08.2008 Marta si Maria de Luca
Catolicii se lauda cu rolul civilizator al catolicismului. Nu se poate nega acest lucru, cu mentiunea ca trebuie sa privim realitatea în ansamblul ei. Rationalismul catolic, fiind el însusi departe de experierea lui Dumnezeu, sta la originea înstrainarii de Dumnezeu a societatii contemporane (ateism, secularizare, alienare spirituala). Catolicismul a respins apofatismul Bisericii pentru acel "adequatio rei ad intelectum" al lui Toma d`Aquino. S-au facut progrese în stiinta, dar s-a pierdut la nivelul cunoasterii lui Dumnezeu. Catolicismul a favorizat-o pe Marta, neglijând-o pe Maria. Ortodoxia a procedat invers. Fiecare se mândreste cu ce are. Dar sa nu uitam ca Mântuitorul a spus ca "Maria partea cea buna si-a ales-o". Crestinismul autentic urmareste înduhovnicirea omului, unirea cu Hristos, nu confort material.

(Trebuie sa recunosc ca în ultima vreme exista o tendinta vizibila în ortodoxie de ridicare a Martei. Normala pâna la un punct, date fiind provocarile societatii secularizate în care traim, dar nociva daca încearca sa o subordoneze pe Maria).
01.08.2008 Temelia Bisericii de Luca
Catolicii considera ca Petru este temelia Bisericii. Aceasta este o interpretare confesionala a textului de la Matei 16. Majoritatea Parintilor Bisericii au interpretat acest text în întelesul ca piatra care sta la temelia Bisericii este credinta exprimata de Petru, adica dumnezeirea lui Hristos.

"Si Eu îti spun:"Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea". Adica pe credinta în marturisirea lui Petru."
(Sfântul Ioan Gura de Aur în "Omilii la Matei" , PSB 23 , pag. 623)


"Ceea ce numeste <<piatra>>, printr-o asemanare de nume, socotesc ca nu e nimic altceva decât credinta neclatinata si foarte puternica a ucenicului pe care s-a rezemat si fixat, cu neputinta de a cadea, Biserica lui Hristos, ramânând nedarâmata de portile iadului."
(Sf. Chiril al Alexandriei, "Despre Sfânta Treime", PSB 40, pag. 142)

Fer. Augustin:
"Nu pe tine, care esti Petru, ci pe piatra pe care tu ai marturisit-o, pe piatra pe care ai recunoscut-o zicând: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pe acea piatra voi zidi Biserica Mea. Tu te vei zidi pe Mine, nu Eu pe tine. Cei ce voiau a fi ziditi pe oameni ziceau: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa, adica al lui Petru; dar cei ce nu voiau a fi ziditi pe Petru, ci pe Piatra, ziceau: Eu sunt al lui Hristos."

Sf. Ambrozie în "Despre Întrupare":
"Credinta este temelia Bisericii, caci nu de persoana, ci de credinta lui Petru s-a zis ca portile iadului nu o vor birui pe ea. Marturisirea credintei este cea care a învins iadul."

Sfântul Teofilact în "Tâlcuire la Evanghelia dupa Matei" (Editura Sophia 1998, pag.99-100):
"Si Eu zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Mt. 16,18 ). Domnul îi rasplateste lui Petru dându-i lui mare plata, a se zidi Biserica pe marturisirea lui. Caci, de vreme ce Petru L-a marturisit pe El ca este Fiul lui Dumnezeu, aceasta marturisire va sa fie temelia celor ce cred, caci tot omul care vrea sa zideasca casa credintei pune ca temelie aceasta marturisire. Caci oricâte fapte bune am zidi, daca temelie nu vom avea dreapta marturisire, subred vom zidi."
03.08.2008 Propunere de Luca
Propun, dle Levit, sa continuam aceasta discutie pe un forum. Aici nu este tocmai practic pe masura ce numarul mesajelor creste.

Ca sa nu credeti, totusi, ca va las fara raspuns, va pot spune ca am abordat toate aceste subiecte si altele conexe pe www.forum-catolic.cnet.ro
Va invit sa le cititi!

Asa cum dvs. ma trimiteti "la documentare", la fel va raspund si eu.

Intre catolici si ortodocsi exista, pana la un punct, un dialog al surzilor. Insa de la "ortodoxul" Badilita si de la alti "ortodocsi" care iubesc asa de mult papalitatea, am pretentia sa-si desfunde urechile si sa asculte argumentele propriei lor confesiuni. E scuzabil pentru un catolic sa nu inteleaga in tottalitate obiectiile ortodoxe la adresa catolicismului, nu insa si pentru cei care se declara ortodocsi. Daca sunt incapabili sa inteleaga esenta teologiei ortodoxe, cel putin sa aiba bunul simt sa renunte la obraznicie si sa fie mai putin guralivi.
04.08.2008 Rugaminte de Rafaela
Ma doare capul de ce vad pre aici!Numai ca nu se cearta lumea ca la usa cortului...
Avem toate dovezile necesare ca sa demonstram ca ortodoxia e adevarata credinta. de ce ne mai pierdem vremea cu palavre?

Nu cu argumente se vindeca un om, oricat ar fi ele de drepte, tot nu-l conving.
Iubesti pre fratele, si vrei sa cunoasca Adevarul? Pai atunci fa rugaciune fierbinte pentru el, si ai sa vezi cum Doamne,Doamne ii inmoaie inima...si singur o sa vina la tine :)
04.08.2008 pentru Rafaela de Mihai
Draga Rafaela,

Faptul ca te rogi pentru noi, pacatosii greco-catolici, nu ne poate decat bucura.

Rugaciunea e bineprimite de la oricine.

04.08.2008 mda de Rafaela
Tare m-as bucura cuvantul tau sa fie sincer... dar e atata ironie in el. de ce?
04.08.2008 dlui Luca de Ioan Roman
am impresia ca ne limpezim putin piciorusele in apa si dupa aceea mergem mai departe, fara intentia de a ne bucura de apele mai adanci. Si sa va dau un exemplu:

"Nu vreau sa neg importanta simbolica a Romei în Biserica nedespartita, însa ea nu se manifesta sub forma unui primat de tip Vatican I. Amintesc, de exemplu, ca papa Vigilius a fost condamnat de un sinod din Africa pentru pozitia sa în problema celor "Trei Capitole", iar papa Honorius a fost condamnat ca eretic la sinodul VI ecumenic. Nu exista nici macar un canon care sa vorbeasca de un primat papal." In legatura cu papa Vigilius de exemplu, ar trebui mentionat in amanuntime de ce a fost condamnat de sinod, sa vorbeasca despre imparatul "teolog atotstiutor" Iustinian, la presiunile caruia a mers Vigiliu in Constantinopol si a semnat cele trei capitole. In aceasta Africa a vazut victoria cezaropapismului asupra invataturii conciliului. Si Dl Luca trebuia sa sublinieze ca a fost o chestiune mai mult politica, pentru ca Papa a retras condamnarea celor in cauza, urmand ca imparatul sa organizeze sinodul din 553 din Constantinopol.

Ce as dori eu, e sa nu se foloseasca doar slogane de tipul papa a fost condamnat, ci sa se priveasca lucrurile in totalitatea lor. Sper ca d-l Luca stie la ce ma refer, il simt mai inteligent decat sa spicuiasca trei citate care-i convin, ca apoi sa le arunce pe site.

Si acum chestiunea cea mai importanta, despre care d-l Luca vorbeste in Temelia Bisericii, aducand citate din sf. parinti. Vreau sa subliniez ca aceste citate sunt unanim acceptate ca Traditie si invatatura a Bisericii Catolice ba mai mult, formeaza un tot unitar cu cele spuse de mine in articolul anterior.
Intr-adevar, e inutil sa cautati formularea Vatican I in conciliile precedente. Dar gasiti acest adevar altfel formulat chiar in liturghia ortodoxa, dupa cum va spuneam. Lex orandi est lex credendi. Nici eu, ca si catolic, si nici vatican I nu poate exprima atat de bogat si de frumos infailibilitatea papei, asa cum o face Lit. Ortodoxa NEINDREPTATITA!. (nimeni nu a dat vreo explicatie din partea BOR in legatura cu indreptatirea).

Iar in legatura cu maria si Marta... siti ca cea mai religioasa regiune a Europei e Moldova? Si totusi, acolo se inregistreaza cele mai multe avorturi.

ce inseamna religiozitate? Ca ma inchin in fata bisericii sau a crucii, si de nu stiu care 40 de sfinti ma duc sa beau 40 de pahare de palinca?

Sau religiuzitatea inseamna participarea la o parte a liturghiei, o lumanare aprinsa?
Zicea un domn vestit, ca daca Germania ar fi fost ortodoxa, nu ar fi ajuns aici. Nu stiu pentru el ce inseamna acest aici al Germaniei, dar stiu ce inseamna acest acum si aici al Romaniei, vestea despre hotiile si coruptia de la noi, etc. Este pe cine emancipa si la noi, s o faca.

O Tereza de Calcutta a fost doar Marta?

Sa fim seriosi. Stiti cum e, pomul se cunoaste dupa roade...
04.08.2008 pomul se cunoaste dupa roade de Luca
De acord ca pomul se cunoaste dupa roade. Însa comparatia sa nu o facem la nivelul celor care apartin ortodoxiei sau catolicismului doar cu numele, dar în realitate nu sunt împlinitori ai poruncilor. Sa facem aceasta comparatie la nivelul sfintilor. Va spune ceva faptul ca dupa schisma în catolicism au fost recunoscute ca semne de sfintenie unele manifestari noi, de care nu s-a mai auzit pana atunci? De ce nimeni inainte de schisma nu a avut stigmate? De ce nici un sfânt ortodox nu a avut stigmate? De ce toti sfintii de dinainte de schisma si toti sfintii ortodocsi de dupa schisma au respins imaginatia, în timp ce nevoitorii catolici au acceptat-o? De ce nu mai exista sfinti catolici cu moaste? (Daca spuneti ca totusi sunt, care este cel mai recent?)
De ce ateismul, secularizarea, lepadarea de Dumnezeu au aparut în Occidentul catolico-protestant? (Comunismul este un produs al gândirii occidentale care a fost exportat in Est)

Privitor la episodul cu papa Vigilius sau cu papa Honorius, ambii condamnati de niste sinoade, am vrut sa subliniez faptul ca oamenii din acele vremuri (sec 5-6 ) nu considerau defel scaunul roman ca fiind infailibil sau cu autoritate deplina in Biserica, de aceea nu ezitau sa ia atitudine impotriva papei. E irelevant daca cei doi papi erau vinovati sau nu, ci ca in acea vreme era un altfel de constiinta ecleziala decat cea pe care o au azi catolicii. Incercari de afirmare a suprematiei papale au fost multe, dar acestea au fost respinse. Haideti sa va citez dintr-un sfant de sec. III, Sf. Ciprian al Cartaginei. In preambulul actelor Sinodului de la Cartagina din 256 figureaza urmatoarea declaratie a Sf. Ciprian:

"Nimeni dintre noi nu se constituie episcop al episcopilor, nici nu reduce pe colegii sai la supunere, terorizându-i sau tiranizându-i. Dimpotriva, orice episcop pastreaza propriul drept de decizie, cu toata libertatea si cu o deplina dispozitie a puterilor sale. De asemenea, nu poate nici sa fie judecat de altul, nici sa judece el însusi pe altul, ci noi asteptam cu totii judecata Domnului nostru Iisus Hristos."

Din lungile mele discutii cu catolicii am înteles ca, de regula, fiecare ramâne pe pozitia sa, pro sau contra papalitatii. Sunt doua pozitii ireconciliabile.

De ce mai pierd timpul cu raspunsuri? O fac pentru acei cititori care care ar putea fi înselati de discursul practicat de Badilita si altii ca el. Adica discursul superficial, care ignora fundamentele teologice diferite ale ortodoxiei si catolicismului.

Exista astazi pentru multi tentatia de a accepta ca o propozitie (A) si opusul ei (non-A) sunt simultan adevarate. Cam asta vrea sa ne convinga dl Badilita, ca numai niste ortodoxisti retardati nu pot sa priceapa armonia dintre conceptiile diferite. E o capcana în care cad multi oameni bine intentionati, dar fara pregatire teologica solida. Dragii mei, nu va lasati pacaliti de o astfel de atitudine facila sau de dispretul unora ca Badilita! Nu va luati dupa cei superficiali, ci mergeti la fundamente! E mai de crezut Badilita sau un corifeu al ortodoxiei ca Sf. Grigorie Palama? Vorbind despre sihastrul Nichifor, unul din învatatorii rugaciunii isihaste, Sfântul Grigorie Palama spunea:

"Nichifor, care fiind de neam dintre italieni, a dispretuit credinta lor cea neadevarata si s-a atasat Bisericii noastre ortodoxe. Si care deodata cu patria si-a parasit si cele parintesti si a iubit mai mult credinta noastra decât pe a sa, pentru adevarul care e la noi."

Nu este acelasi lucru purcederea de la Tatal (viziunea personalista ortodoxa) si purcederea de la Tatal si Fiul ( viziunea esentialista catolica; Duhul purcede din ceea ce au în comun Tatal si Fiul, adica din natura divina). Nu e acelasi lucru harul necreat ortodox (Dumnezeu deschis creatiei, Dumnezeu apropiat de noi) si gratia creata catolica (un "bun" detasat de Dumnezeu, creat de un Dumnezeu îndepartat, care refuza apropierea de noi). Nu e acelasi lucru ca Biserica sa aiba cap pe Hristos (ca în ortodoxie) sau sa aiba si un cap vazut, loctiitor al lui Hristos, înzestrat cu puteri depline, papa (ca în catolicism). Nu e acelasi lucru sa fie toate Bisericile locale egale (ca în ortodoxie) sau sa existe o Biserica locala (Biserica Romei) deasupra celorlalte. Nu e acelasi lucru mântuirea ontologica din ortodoxie si mântuirea juridica din catolicism. s.a.m.d.

Eu mi-as dori ca cei care au dubii, sa cerceteze credinta veche a Bisericii. Desinat novitas incessere vetustatem („Sa înceteze noutatea a lovi vechimea!")
04.08.2008 Numai binecuvantari de Levit
Luca ,

Nu trebuie sa imi spuneti ceea ce oricum stiam : ortodocsii pusi in fata textelor pe care nu le-au citit au 2 reactii IMEDIATE :

1) neaga din start si vehement , in loc sa se informeze

2) declansandu-se o criza de constiinta( au crezut un ceva dar iata ca apar elemente noi pe care nu le-au luat in calcul ) incep sa profereze injurii si sa insaileze IN PRIPA tot felul de argumente care la o judecata serioasa se prabusesc in derizoriu .

Pacea Domnului !
05.08.2008 lui Levit de Rafaela
Nu generaliza.... ca risti sa dai de surprize :P
05.08.2008 pt d-nul Badilita de Rafaela
Cu ce v-au gresit monahii?

http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_6/c_2/art_223/pelerin_pe_drumul_adevarului.htm
05.08.2008 dlui Levit - manipulare ieftina de Luca
Criza de constiinta? Ma faceti sa rad. Vorbiti serios sau incercati o manipulare a auditoriului? La ce faceti referire mai concret? La cuvintele de lauda la adresa episcopului Romei? Credeti ca puteti impune o dogma pe o baza asa de subreda? Eu v-am aratat cu destule exemple ca perceptia actuala a catolicilor despre Biserica si organizarea ei a luat nastere in sec. 11. Toate canoanele Bisericii nedespartite sunt valabile in Biserica Ortodoxa, in timp ce Biserica Catolica a elaborat altele noi, care sa justifice noua cale pe care a ales sa mearga. Este o realitate istorica pe care dvs. o ignorati deliberat. Biserica Catolica s-a transformat intr-un mare sindicat, o organizatie lumeasca incapabila sa mai procure sfintenie.

05.08.2008 Levit - Observatii de Luca
Va raspund unor observatii dintr-un mesaj mai vechi:
1. N-am citit CBC in intregime (ma intreb cati catolici au facut-o), ci parti din el, suficient insa ca sa gasesc exemple de inconsistenta si inconsecventa. Din dorinta de a da o impresie de continuitate, se amesteca citate din Parinti cu teorii scolastice. Rezultatul multumeste pe crestinii de tip "Badilita", care practica amestecarea de mere cu pere.
Pentru cei curiosi sa afle astfel de inadvertente, exista o carte dedicata subiectului, scrisa de niste francezi ortodocsi. Cartea ("Noul catehism catolic contra credintei Sfintilor Parinti") poate fi descarcata de la aceste adrese:

http://bataiosu.files.wordpress.com/2008/03/raspuns-ortodox-la-noul-catehism-catolic.pdf

http://www.scribd.com/doc/35985/Preasfintitul-Photios-Arhimandrit-Philarete-Parintele-Patric-Noul-catehim-catolic-contra-credintei-Sfintilor-Printi?query2=Casiana%20-%20Invatatura%20despre%20iubirea%20in%20Hristos%20.pdf

2. Anumite aspecte ale slujbei ortodoxe a Adormirii Maicii Domnului se bazeaza pe traditie. Si ce-i cu asta, atat timp cat se incadreaza perfect in cadrul general al credintei crestine? Nu se poate spune acelasi lucru despre Imaculata Conceptie, care necesita modificarea cadrului dogmatic existent anterior.

3. "Hainele de piele" reprezinta (a devenit cu timpul) in teologia dogmatica un termen tehnic prin care se redau sintetic schimbarile intervenite in natura umana dupa cadere. Ce inteleg ortodocsii prin "hainele de piele" cu care a fost imbracat Adam dupa cadere nu este acelasi lucru cu ceea ce inteleg catolicii.

4. Augustin a fost unul din cei mai prolifici autori crestini si ma indoiesc ca exista cineva in lume care sa-i fi citit intreaga opera. Oare n-are nimeni dreptul sa se pronunte asupra lui? Daca n-am citit "Capitalul" lui Marx nu pot sa critic comunismul?
Despre Augustin se stie ca a abordat problema harului in principal cu prilejul a doua controverse. In disputa cu donatistii el a avut o conceptie ortodoxa, in timp ce in disputa cu pelagienii s-a dovedit a fi un precursor al Reformei. Este cunoscut ca l-a combatut pe Sf. Ioan Casian, de aceea teologia catolica l-a inclus mult timp pe Sf. Ioan Casian in randul semipelagienilor. Din punct de vedere ortodox, insa, Sf. Ioan Casian este reprezentantul autentic al patristicii, integral ortodox, pe cand Augustin este initiatorul falsei probleme a luptei dintre natura si har, care a dus la dezbateri interminabile in Occident, reluate cu intensitate odata cu aparitia protestantismului. Conflictul dintre natura si har este "creatia" lui Augustin, problema inexistenta la Parinti, care n-au conceput niciodata o natura fara legatura cu harul. Schimband modul de a vedea mantuirea si relatia cu Dumnezeu, datorita reminiscentelor maniheiste de care Augustin nu a reusit sa se dezbare complet, el a ajuns sa puna Occidentul in fata unei false dileme. Ideile lansate de Augustin si-au gasit dezvoltarea maxima la reformati, care vad pelagieni si arminieni la tot pasul.

5. Ce sa inteleg? Ca puneti la indoiala dogma de la Efes despre Nascatoarea de Dumnezeu (Theotokos)?

6. Comunism vs. dochetism? Ambele sunt contrare credintei crestine. Daca despre comunism lucrurile sunt mai clare (comunismul este ateist), nu la fel stau lucrurile cu dochetismul. Desi condamnat de Biserica, dochetismul, sub toate formele sale (chiar si iconoclasmul ascunde o urma de dochetism: refuzul icoanelor este o negare a Intruparii desavarsite a Fiului), supravietuieste inca in credintele unora ce se considera crestini. De aceea nu trebuie subestimat. Exceptarea Sf. Fecioare de la pacatul stramosesc conduce la o forma de dochetism. Imaculata Conceptie nu isi gaseste locul intr-un context patristic.

7. Purgatoriul este o dogma de secol 12, dupa aparitia (sau inventarea) altor dogme: satisfactia, meritele, transferabilitatea meritelor, indulgentele, puterea papei de a administra tezaurul de merite al Bisericii. Orice catolic ar trebui sa stie ca in Biserica nedespartita nu s-a crezut in purgatoriu si in celelalte dogme enumerate mai sus.
05.08.2008 Maica Tereza de Luca
Ioan Roman: "O Tereza de Calcutta a fost doar Marta?"

S-a dovedit ca Maica Tereza se indoia de existenta lui Dumnezeu, ceea ce ridica semne serioase de indoiala despre sfintenia ei.

http://www.realitatea.net/maica-tereza-se-indoia-de-existenta-lui-dumnezeu_84007.html

"Unde este credinta mea, în adâncul meu, unde nu este altceva decât gol si întuneric, Dumnezeul meu, cât de dureroasa este aceasta suferinta necunoscuta, nu mai am credinta. Daca exista un Dumnezeu - îi cer iertare pentru momentele în care încerc sa ma întorc spre Paradis". Acestea sunt doar câteva dintre rândurile puse pe hârtie de maica Tereza si adresate divinitatii. Desi în public aparea întotdeauna surâzatoare si cu o credinta de fier, femeia care si-a dedicat întreaga viata celorlalti se îndoia de multe ori de existenta lui Dumnezeu.
05.08.2008 sfintii si the end de Ioan Roman
D-le Luca, incerc sa va raspund la intrebari, daca se poate scurt si concis.
M-ati intrebat de ce nu mai exista sfinti catolici cu moaste?

Ei, ca sa nu ma obosesc cu o lista prea lunga, va dau doua expresii cheie: Incorrupt Bodies of the Saints, respective Corpos incorruptos, pe care expresii sa le tastati pe YouTube, si acolo veti vedea cateva filmulete in legatura cu aceasta tema.

Totusi, ca sa va raspund la intrebarea care sunt cei mai recenti sfinti cu moaste, ii enumar pe Padre Pio, Papa Ioan XXIII, Papa Pius IX, cardinalul John Henry Newman, Don Bosco, dar va enumar si preferatii mei: sf. Ioan Maria Vianney, Ioan al Crucii, Sf. Tereza de Avila, Benedict Negrul etc.

Pentru a va face o idée, trebuie sa aveti doar cateva minute de rabdare in vizionarea unui filmulet.

De ce nimeni inainte de schisma nu a avut stigmate? E o intrebare grea. In primul rand, daca nu stim ceva, nu inseamna ca acel ceva nu a existat. In al doilea rand, foarte pe scurt, as mentiona urmatoarele:

1. Prin termenul de stigmate se întelege fenomenul de reproducere totala sau partiala a celor cinci rani ale lui Cristos pe trupul unor sfinti sau al unor personaje mistice. Pâna acum se cunosc peste trei sute de cazuri de persoane stigmatizate. Primul a fost Sfântul Francisc din Assisi, care a primit stigmatele pe Averna, în 1224. Printre cazurile mai recente sunt amintite cele legate de Anna Katharina Emmerich, Sfânta Gemma Galgani, Theresa Neumann etc. Padre Pio este, pâna azi, singurul preot stigmatizat.

2. "Din punct de vedere anatomic, stigmatele sunt adevarate laceratii ale tesuturilor moi", a scris profesorul Michele Capuano, "neproduse de agenti externi sau boli, care se manifesta în mod imprevizibil în anumite zone fixe, pe neasteptate, si care sunt precedate si însotite de hemoragie si puternice dureri fizice si morale. Ele nu conduc nici la infectie, nici la descompunere, nu sfârsesc în necroza si nu emana miros neplacut, nu se modifica si nu se cicatrizeaza, ci ramân stabile timp de ani si ani, împotriva oricarei legi biologice si naturale". O sfanta stigmatizata mai aparte e Therese Newmann. Ceea ce o diferentiaza pe ea de alti stigmatizati este faptul ca, dupa aceasta întîmplare ea a refuzat sa mai manînce timp de mai multi ani, manifestînd astfel si un alt fenomen paranormal numit inedie. Mai mult, atunci cînd intra în extaz, Therese Newmann plîngea cu lacrimi de sînge.

Ati putea zice, ca raspuns la toate acestea, ca stigmele sunt provocate de diavol sau de vreo dizabilitate psihica, rodul imaginatiei bolnave etc.
Sincer, nu pot sa cred ca la toti acesti sfinti “efectul placebo” functioneaza invers sau ca s-au automutilat. In fine, e o chestiune de credinta…

De ce secularismul, ateismul… si tot ceea ce se termina in –ism a aparut in occident? Mi se pare foarte simplu. In Biserica de ex. schismaticii au fost intotdeauna oameni invatati, cu o capacitate mintala foarte ridicata dar nu neaparat foarte credinciosi. Eu cred ca acesta e raspunsul: educatie, imaginatie prea bogata nascuta si crescuta in lipsa de credintei sau a unei religiozitati prost intelese. Un om care studiaza isi pune intrebari, mi se pare normal. Daca nu gaseste raspunsul adecvat, sau nu crede ce I se spune, atunci cauta in alta parte. Este un fenomen de care nu va scapa nici o cultura si nici o civilizatie. Si sa daca in occident in anii 1200 existau déjà universitati, sa nu uitam ca la noi in tara, a trebuit sa mai asteptam cam 650 de ani… cam atata ne despartea acu 200 de ani de Occident, in anumite privinte.

In legatura cu citatul Sf. Ciprian, v-am mai subliniat ca aceasta este si invatatura catolica. Si poate daca ati cunoaste mai bine organizarea bisericii catolice, acest citat nu v-ar crea probleme. Dar tot de pe acolo se trage si vestitul Roma locuta, causa finita. Sa nu incurcam borcanele. Cred ca e nevoie de o cunoastere mai amanuntita a CIC (Codex Iuris Canonici).

Mda, in legatura cu celelalte puncte prezentate in interventia dumneavoastra, as dori sa subliniez unsingur lucru: Christianus est alter Christus. Sper ca recunoasteti in aceasta invatatura Sfitnilor Parinti. Daca eu sunt un alter Christus, cu atat trebuie sa fie papa Vicarius Christi sau Vicarius filii Dei, un titlu mai umil decat… s-o lasam balta.

Stiti care e problema mea cea mai mare? Daca in catolicism se da o directiva, de ex. Ecumenismul, atunci stiu ca aceasta e invatatura si directia oficiala, chiar daca unii catolici o contesta. Dar in ortodoxie mi se pare un haos total. Si in acest haos cine garanteaza sau decide care e drumul de urmat al ortodoxiei? De unde sa stiu care e invatatura Bisericii Ortodoxe, daca tot al doilea preot sau calugar spune altceva?

De ce aceasta lipsa de umilinta fata de superiori, de ierarhii Bisericii? Cine carmuieste BOR, ierarhii sau trei patru calugari, indifferent und ear fi ei? Cine e infailibil, si intelegeti sensul bun si corect al cuvantului? Toti sau nimeni?
Si inca un lucru, si cu asta cred ca voi termina cu interventiile mele pe site, din lipsa de timp mai mult: daca scaunul lui Petru a ajuns eretic, inseamna ca portile iadului au invins Biserica, iar vorbele lui Isus in legatura cu toate acestea au fost probabil o pacaleala. Daca cel ce trebuie sa-I intareasca pe fratii sai in credinta clacheaza, atunci toate sunt date naibii.

Eu totusi cred ca Isus nu a dat si nu da gres, ca exista o singura Biserica, cea a carei chei se gasesc la Petru, care inchide si deshide si atat.

Si din nou fac trimitere la mineiele ortodoxe, de care nici dvoastra si pana acum nimeni nu s-a atins, adica nu se vrea comentarea lor.

Lex orandi est lex credendi.

Laudat sa fie Isus
05.08.2008 Aceleasi lucruri sterile de Levit
Ortodoxistii nu realizeaza sterilitatea de idei care este fundamentata pe accentul anti-catolic al pietii de carte romaneasca . In speta editurile ortodocse . De ce sa tiparim teologii catolici de mare calibru ? Sa se destepte tugulanul ? A zis minunat Martin ca s-a inventat o noua specie : TRATATUL ANTICATOLIC .

Nu mai intru in dialog cu oameni care dovedesc pe zi ce trece ca singurul lor scop este sa denigreze BC cu argumentele DEJA stiute . AM recomnadat citirea din urma : se vede vreun argument din urma care sa se puna pe tapet in ultimele mesaje ? IOC . Atunci ? Ce sens are ? "Oamenii" sunt pusi pe replay . Repeta aceleasi lucruri pe toate forumurile posibile DE ANI DE ZILE . Daca mai apare o carte ortodoxa mai vin cu ceva nou . Daca nu ..nu . Venividivici !!!!

P.S E mai mult decat vizibil ca de saptamani bune ARGUMENTUL AFANASIEV este ocolit cu grija de catre toti ortodoxistii . In schimb auzim tot felul de tiribombe. Luati articolele lui Badilita si veti observa cate dintre argumentele domniei sale se discuta la modul profesionist . Asa veti realiza cata incultura pe metru patrat se afla in 99 % dintre comentariile ortodoxistilor .
06.08.2008 dlui Ioan Roman - Vicarius Christi de Luca
Cred ca stiti si dvs foarte bine ca titlul papal de "Vicar al lui Hristos" nu e acelasi lucru cu faptul ca orice crestin ar trebui sa fie un "alter Christus" (Hristos este modelul nostru ceresc si tinta noastra este sa ne asemanam cu el). Titlul papal urmareste tocmai sa evidentieze unicitatea papei, nu este nicidecum un titlu comun oricarui crestin. Hai sa fim seriosi si sa nu ne furam caciula! Eu nu sunt vicar al lui Hristos, dvs. nu sunteti vicar al lui Hristos, dl. Levit nu este vicar al lui Hristos, s.a.m.d., numai papa este considerat de catolici ca fiind vicar al lui hristos. Canonul 331 din Codul de drept canonic al BC se exprima clar in acest sens. La fel si papa Inocentiu cand spunea: "Papa este la mijloc intre Dumnezeu si oameni. Este mai mic decat Dumnezeu, dar mai mare decat oamenii". Deci, va rog, dati dovada de obiectivitate!
06.08.2008 scaunul lui Petru de Luca
Mantuitorul a spus despre Biserica ca nu va fi biruita de portile iadului. Ceea ce cred si ortodocsii. Dar de unde pana unde Biserica=scaunul lui Petru ? Asta in interpretarea voastra, care este in mod vadit gresita. Si de unde ideea ca Petru a lasat o mostenire Romei? De unde ideea ca episcopul Romei este ferit de greseala? Tocmai ca s-a dovedit ca greseste, ca toti ceilalti, doar Biserica este infailibila.

Pe langa interpretarea gresita a textului de la Matei 16, prin care catolicii cred ca Sf Petru a fost investit (numai el) cu o harisma speciala, pe care a transmis-o altora (anume episcopilor Romei), se mai crede ca Petru a primit si insarcinarea de a-i intari pe ceilalti in credinta, o alta harisma transmisibila. Fals, fals, fals! Deformare a crestinismului se cheama aceasta si inchinare la acest idol al papalitatii. Va redau comentariile Sfintilor Parinti:

Sfântul Ioan Gura de Aur in "Omilii la Matei" (PSB 23 , pag. 623):
"Si Eu îti spun:"Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea". Adica pe credinta în marturisirea lui Petru."

"Ceea ce numeste <>, printr-o asemanare de nume, socotesc ca nu e nimic altceva decât credinta neclatinata si foarte puternica a ucenicului pe care s-a rezemat si fixat, cu neputinta de a cadea, Biserica lui Hristos, ramânând nedarâmata de portile iadului."
(Sf. Chiril al Alexandriei, "Despre Sfânta Treime", PSB 40, pag. 142)

Fer. Augustin
"Nu pe tine, care esti Petru, ci pe piatra pe care tu ai marturisit-o, pe piatra pe care ai recunoscut-o zicând: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pe acea piatra voi zidi Biserica Mea. Tu te vei zidi pe Mine, nu Eu pe tine. Cei ce voiau a fi ziditi pe oameni ziceau: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa, adica al lui Petru; dar cei ce nu voiau a fi ziditi pe Petru, ci pe Piatra, ziceau: Eu sunt al lui Hristos."

Sf. Ambrozie în "Despre Întrupare"
"Credinta este temelia Bisericii, caci nu de persoana, ci de credinta lui Petru s-a zis ca portile iadului nu o vor birui pe ea. Marturisirea credintei este cea care a învins iadul."

Sfântul Teofilact în "Tâlcuire la Evanghelia dupa Matei" (Editura Sophia 1998, pag.99-100):

"Si Eu zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Mt. 16,18 ). Domnul îi rasplateste lui Petru dându-i lui mare plata, a se zidi Biserica pe marturisirea lui. Caci, de vreme ce Petru L-a marturisit pe El ca este Fiul lui Dumnezeu, aceasta marturisire va sa fie temelia celor ce cred, caci tot omul care vrea sa zideasca casa credintei pune ca temelie aceasta marturisire. Caci oricâte fapte bune am zidi, daca temelie nu vom avea dreapta marturisire, subred vom zidi."

Iar Meletie Pigas, patriarhul Alexandriei, tâlcuieste astfel aceste cuvinte:
"Nu zice: pe tine, Petru, voi zidi Biserica Mea, ci îi spune: Tu esti Petru, de la piatra pe care ai marturisit-o. Si pe piatra aceasta voi zidi Biserica Mea. Iar piatra era Hristos, zice dumnezeiescul Pavel ( I Corinteni 10, 4 ) . Deci pe piatra marturisita de Petru zideste Hristos Biserica, adica pe Sine însusi. Iar ceea ce zice catre unul: Si iti voi da cheile împaratiei, trebuie sa se înteleaga pentru toti. Caci Mântuitorul pe toti i-a intrebat: Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului? Si ei raspund: Unii Ilie, iar altii unul dintre prooroci. Si iar îi întreaba: Dar voi cine ziceti ca sunt? Deci pe toti îi întreaba si pentru toti raspunde Petru, facându-se gura a tuturor: Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si pentru toti, deci, primeste raspunsul Mântuitorului."


"Vrând a îndrepta în Petru cusurul grairii împotriva, Hristos îngaduie ca acest apostol sa se lepede... Ascultati ce îi zice: <> . El îi graieste astfel pentru a-l misca cu mai multa putere si a-i arata ca mai grea va fi caderea sa decât a celorlalti, si ca va avea nevoie de un mai mare ajutor. Caci era în aceasta un îndoit pacat: al grairii împotriva si al înaltarii mai presus de ceilalti ucenici. Era chiar si un al treilea, mai grav, acela de a se bizui cu totul pe propriile puteri. Pentru a vindeca pe Petru, Mântuitorul îl lasa sa cada si, punând de o parte pe ceilalti ucenici, îi zice: << Simone, Simone, iata Satana v-a cerut ca sa va cearna ca pe grâu>>;, adica sa va tulbure, sa va ispiteasca, << dar eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu piara credinta ta >>. Daca Satana a cerut sa cearna pe toti apostolii, pentru ce Domnul nu zice tuturor << M-am rugat pentru voi >>? Au nu pentru cuvântul ce am aratat mai sus? Au nu i-a adresat cuvântul numai lui Petru singur pentru a-l misca si a-i arata ca va avea o cadere mai grea decât a celorlalti? (...) Cum dar a putut Petru sa se lepede de Hristos, cu toate ca Domnul S-a rugat pentru el? Hristos nu i-a zis: << ca sa nu te lepezi de Mine >>, ci: <>;, ca sa nu piara cu totul." (Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Evanghelia dupa Matei, Cuvântul 82)

Cuvintele "Paste mieii mei, paste oile mele" ...
"Aceasta nu s-a zis numai apostolilor si episcopilor, scrie Sf. Gura de Aur, ci si fiecaruia din noi (preoti), oricât de mic ar fi el, care a fost însarcinat cu purtarea de grija a turmei" (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvantul 77 la Sf. Matei).

"Petru a luat-o înaintea celorlalti, nevrând sa vina cu corabia de teama sa nu întârzie, iubirea fata de Hristos fiind neasemanat de calda si vrednica de pomenit. De aceea si ajunge primul si trage mreaja. Caci era mereu un om grabit, gata sa vorbeasca si sa lucreze cu mare râvna. De aceea a si fost primul care a marturisit credinta, când Mântuitorul i-a intrebat în partile Cezareei lui Filip: "cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?" (Matei 16, 13). Iar dintre ceilalti raspund: "unii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci". Întrebând Hristos iarasi: "Dar voi cine spuneti ca sunt?" Petru sare iarasi înaintea celorlalti si zice: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Matei 16, 16). Când ceata ostasilor, împreuna cu slujitorii iudeilor au venit sa ia pe Iisus la capetenii, toti ceilalti, parasindu-L, au fugit, dupa cum s-a scris (Matei 26, 56), dar Petru i-a taiat urechea lui Malhus. Caci socotea ca trebuie sa apere în orice chip pe Învatator, chiar daca încercarea lui nu a placut Mântuitorului. Sosit si acum mai repede decât ceilalti, Hristos îl întreaba de-L iubeste mai mult decât aceia, si o repeta de trei ori. Petru raspunde afirmativ si marturiseste ca-L iubeste, declarând ca Hristos Însusi stie aceasta. Dupa fiecare marturisire, aude pe Hristos spunându-i ca în chip diferit sa aiba grija de oile Sale, caci asa numeste oamenii în pilda.

Eu socotesc (caci spun ca trebuie sa cercetam întelesul ascuns al acestora) ca nu degeaba s-au scris acestea, si cuvântul scoate la iveala întelesul ascuns al celor de fata. Va întreba cineva: pentru care pricina Mântuitorul întreaba numai pe Simon, desi erau prezenti si ceilalti ucenici? Si ce vrea sa spuna zicând: "Paste mieluseii Mei" si celelalte? Raspundem ca dumnezeiescul Petru fusese deja chemat, împreuna cu ceilalti ucenici, sa fie Apostol al lui Dumnezeu. Dar deoarece când s-au savârsit cele uneltite de iudei împotriva Lui, s-a întamplat caderea lui Petru (caci dumnezeiescul Petru, cuprins de o frica nestapânita, s-a lepadat de trei ori de Domnul), Hristos vindeca ceea ce a patimit Petru si îi cere de trei ori, în mod diferit, marturisirea, opunand-o acelora (lepadarilor) si aducând o îndreptare a greselilor. Astfel, ceea ce a gresit prin cuvânt si i-a adus vina prin simple vorbe, primeste dezlegarea în acelasi fel. Îi cere deci sa-I spuna de-L iubeste mai mult decât ceilalti. Si, într-adevar, ca unul ce s-a bucurat de o mai mare iertare si a primit printr-o mâna mai bogata iertarea pacatelor, simte pe drept cuvânt în el o mai mare iubire decât ceilalti, rasplatindu-L pe Binefacator cu o iubire la culme. Desi toti ucenicii au fugit de dusmania iudeilor, care le-a produs o frica de nesuportat, si de salbaticia ostasilor, care-i amenintasera cu o moarte cruda când au venit sa prinda pe Iisus, singur Petru a pacatuit în mod deosebit prin tagaduirea de trei ori a lui Iisus.

Deci, ca celui ce a primit o mai mare iertare decât ceilalti, i se cere sa spuna de-L iubeste mai mult, caci, dupa cuvântul Mântuitorului, cel caruia i se iarta mult, va si iubi mai mult (Luca 7, 47 ). Dar aceasta este si o pilda data Bisericilor, ca trebuie sa se ceara o întreita marturisire a lui Hristos de la cei ce s-au hotarat sa-L iubeasca venind la El prin Sfântul Botez. Iar de aici învatatorii cunosc ca nu vor putea multumi pe Arhipastorul tuturor, adica pe Hristos, de nu se vor îngriji de întarirea oilor cuvântatoare si de staruirea lor în bine.

[...] Deci, prin întreita marturisire a fericitului Petru, s-a desfiintat pacatul savârsit prin întreita tagaduire. Iar prin cuvântul Domnului: "Paste oile Mele", întelegem înnoirea apostolatului dat lui, înlaturandu-se osânda greselilor adaugate si departând lipsa lui de curaj, pricinuita de slabiciunea omeneasca."
(Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Evanghelia dupa Ioan, pag. 815-816, Talcuire la versetele de la Ioan 21, 15-17 )

Tâlcuind cuvintele Sf. Pavel: "... Iacov si Chefa si Ioan, cei socotiti a fi stâlpi" (Galateni ), Sfântul Ioan Gura de Aur zice ca erau deopotriva "cei întâi cu vrednicia între apostoli, temeliile Bisericii, cei întâi chemati si vârful ucenicilor" (Cuvântul 1 Epistola catre Galateni)

"Hristos incredinta lui Petru pe iudei si lui Pavel neamurile; nu zic aceasta de la mine, dar sa ascultam pe Pavel, care zice: << Caci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia taierii împrejur a lucrat si prin mine la neamuri>> (Galat. 2, 8 ). Caci dupa cum un intelept general care, dupa ce a cunoscut cu ingrijire destoinicia fiecaruia, incredinteaza puterea unuia asupra cavaleriei si altuia asupra infanteriei, astfel desigur Hristos a impartit ostirea sa in doua parti, si a incredintat lui Petru pe iudei si lui Pavel neamurile. Cele doua parti ale ostirii sunt diferite, insa generalul (Hristos) este unul." (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilie asupra cuvintelor: Pe fata i-am stat impotriva)

"Dupa înaltarea Mântuitorului la cer, Petru, Iacob si Ioan, ca unii ce fusesera cinstiti în chip deosebit de însusi Mântuitorul, nu au ajuns sa se certe între ei pentru întâietate, ci au ales pe Iacob cel drept ca episcop al Ierusalimului." (Eusebiu de Cezareea, "Istoria bisericeasca", II, 1)

"Luati seama la smerenia lui Iacov: desi el a primit episcopatul Ierusalimului, nu zice nimic in aceasta imprejurare; priviti si marea smerenie a celorlalti ucenici, care dupa ce au daruit in unanimitate scaunul lui Iacov, nu se mai cearta intre ei. Caci aceasta Biserica era parca in cer, neavand nimic pamantesc - nestralucind nici prin zidurile ei, nici prin marmurele sale - ci prin unanima si cucernica ravna a madularelor ei." (Sf. Ioan Gura de Aur, Talcuire la Faptele Apostolilor)

Iata cum descrie Sf. Ioan Gura de Aur desfasurarea sinodului apostolic de la Ierusalim (50 AD):

"Vedeti, dupa Petru vorbeste Pavel, si nimeni nu gaseste nimic de cartit; Iacov asteapta si sta linistit, caci intaietatea ii fusese lui incredintata. Ioan si ceilalti apostoli nu vorbesc, ci tac fara nici o ciuda, pentru ca sufletul lor era dezbracat de toata slava cea desarta... Dupa ce ei (Barnaba si Pavel) au incetat de a grai, Iacov lua cuvantul si zise: << Simon v-a istorisit cum Dumnezeu a aruncat privirea sa asupra neamurilor... >>. Graiul lui Petru fusese mai ridicat, acela al lui Iacov este mai astamparat. Astfel trebuie totdeauna sa faca acela care are o mare putere: el lasa altora asprimea si-si retine lui insusi duhul stamparat si linistit."

Si mai departe, analizand cuvintele Sf. Iacov, face urmatorul rationament:.

"Ce vrea sa zica: Eu judec? Aceasta vrea sa zica: Eu afirm cu autoritate ca lucrul este asa... Deci Iacov a hotarat asupra intregii chestiuni." [Cuvantul 33 la Faptele Apostolilor]

Sf. Grigorie cel Mare, episcop al Romei (590-604) scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33):

"Eu spun - fara cea mai mica ezitare - ca oricine se numeste episcop universal sau doreste acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui anticrist, caci prin aceasta pretinde sa se înalte mai presus decât ceilalti. Gresala în care el cade vine dintr-o mândrie egala cu a antihristului, pentru ca dupa cum acest pervers a vrut sa fie privit ca fiind mai presus decât ceilalti oameni, tot asa si cel ce doreste sa fie singur numit episcop se ridica pe sine mai presus decât ceilalti".
06.08.2008 dlui Levit de Luca
Spuneti dvs ca ortodocsii repeta aceleasi lucruri. Pai repeta, daca nu primesc niciun raspuns la obiect din partea catolicilor. Punctul meu de vedere l-am expus destul de clar: catolicismul constituie o deraiere de la credinta Bisericii primului mileniu. Din secolul 11 a luat-o pe alt drum. Este o realitate istorica si v-am adus destule exemple. De curiozitate, cititi canoanele primelor sapte sinoade ecumenice si ale sinoadelor locale importante si comparati-le cu Codul de drept canonic al Bisericii Catolice. Orice om care are o urma de obiectivitate va admite ca BC este altceva decat Biserica nedespartita.

In schimb, toate canoanele Bisericii nedespartite sunt in vigoare in Biserica Ortodoxa.

La fel si la capitolul dogme, v-am aratat discontinuitatile din credinta catolica.

O mare intrebare se pune, aceea daca adeptii papei iubesc adevarul?

PS: va rog sa prezentati din nou acel "argument Afanasiev" ca sa va pot raspunde.
06.08.2008 Infailibilitate de Levit
Am facut recomandarea sa fie citite toate comentariile la textele scrise de Badilita . Acolo sunt multe postari care trateaza mai toate temele . Nu stau sa scriu zcum zile intregi de comentarii . Sunt acolo . Se pot citi.

Cateva argumente in plus :

1. Ce parere aveti despre canonul 28 ? Vestitul canon 28 ?

Nota : "Pentru parintii Bisericii, pentru teologii Evului Mediu si înca în limbajul teologic curent pâna la 1820-1830, cuvântul magisterium însemna în mod simplu functia sau activitatea cuiva care era în pozitia de magister, adica de autoritate într-un câmp determinat. Evul Mediu a cunoscut un magister de doctori cu autoritate decizionala în Biserica, un magister care se afla în interiorul constelatiei celor trei forme de autoritate recunoscuta, denumite respestiv sacerdotium, regnum, studium. Este magisterium cathedrae magistralis al teologilor, distins dar nu întru totul autonom fata de magisterium cathedrae pastoralis o pontificalis propriu episcopilor. Câteva concilii ecumenice, ca acela din Trento si Vatican al II-lea, au cunoscut o fericita colaborare din partea a doua magistere, a teologilor si a episcopilor.

În epoca moderna, mai ales dupa 1830, apare termenul magisterium în sensul dominant astazi. În acei ani se afirma clasica distinctie dintre magisterul ordinar si magisterul extraordinar.

Conciliul Vatican I a introdus categoria de "magister ordinar si universal" al episcopilor, deja folosit de Pius al IX-lea pentru a desemna magisterul colegiului episcopal din toata lumea. Pe lânga aceasta Vatican I a definit doctrina infailibilitatii magisterului papal în pronuntarile sale ex cathedra (cf. DS 3074). Acelasi Conciliu însa nu a precizat nimic asupra asa-numitului magisteriu ordinar al papei, care, mai ales din cauza calitatii enciclicilor papale (a caror serie a început cu enciclica Mirari vos a lui Grigore al XVI-lea din 1832), a dobândit de un secol încoace o importanta predominanta si, cel putin în opinia comuna, a fost asimilat la prerogativele magisterului extraordinar. Pius al XII-lea, în enciclica Humani generis (1950), l-a dus la gradul maxim recerând, fata de magisterul papal ordinar, o ascultare totala, motivata de cuvintele lui Isus: "Cine va asculta pe voi ma asculta pe mine".

Onoarea Conciliului Vatican al II-lea (cf. LG 25 si DV 10) este aceea de a fi restabilit traditionalul raport de subordonare a autoritatii magisterului la datul obiectiv al revelatiei, contrastând tendinta de a atribui magisterului episcopilor si al papei o valoare autonoma si absoluta. Marele comentator al lui Toma d`Aquino, Caietano, exprima acest mod de a vedea, sustinând ca Biserica este magistra obiecti: deci nu o învatatoare autonoma, dar în mod strâns legata de obiectul de care nu poate dispune, dar ca poate propune numai.

În 1976, Comisia Teologica Internationala a propus, plecând de la un punct de vedere de cele mai multe ori defensiv, o lista de îndatoriri ale magisterului astfel: "Este de datoria magisterului sa apere în mod autoritar integritatea catolica si unitatea credintei si a costumelor. De aici deriva câteva functii particulare, care, chiar daca la prima vedere par a prezenta un caracter mai degraba negativ, constituie totusi un minister pozitiv pentru viata Bisericii si adica oficiul de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis; condamnarea opiniilor periculoase pentru credinta si costumele proprii bisericii; învatarea de adevaruri mai actuale în timpul prezent. Desi nu ar parea ca este de datoria magisterului sa propuna sinteze teologice, totusi, pentru a tutela unitatea, el trebuie sa considere singurele adevaruri la lumina totalitatii, încât inserarea fiecarui adevar în totalitatea lui apartine adevarului însusi" (Enchiridion Vaticanum, V, 1351-1317).

Astfel, în baza acestor texte, se poate vedea ca îndatorirea primara a magisterului nu consta în "a defini", în sensul tehnic al termenului. Esentialul nu este a defini, ci a apara. Doar la extremul opus al acestei aparari, depozitul credintei în totalitatea sa sta, ca ultima ratiune (ultima ratio) - la care se apeleaza doar constrânsi de necesitate -, în faptul de a defini.

Afirmând ca subiectul magisterului este colegiul episcopal, în unire cu si sub capul sau papa , discursul se îndreapta spre obiectul sau ambitul de competenta al magisterului însusi; el vine desemnat, în mod cu totul generic, cu formularea res fidei et morum, sau doctrina de fide et moribus, pe care LG 25 o exprima cu cuvintele "(...) credinta de îmbratisat si de aplicat în practica vietii". Aceasta expresie pare a fi în mod particular fericita.

Cele doua cuvinte, fides et mores, au devenit, mai ales de la conciliul din Trento, formula folosita în mod constant în pronuntarile ecleziastice oficiale. Punerea în paralel a lui fides-mores dateaza de la Sfântul Augustin. Pâna la Conciliul din Trento, expresia fides et mores nu a fost o formula fixa, cu o semnificatie si un continut univoc. Aceasta explica, printre altele, diferitele interpretari carora binomul i-a fost subiect. Nici Conciliul din Trento, nici cele doua concilii din Vatican nu au declarat semnificatia termenului mores.

Din câte pare, Conciliul din Trento, atunci când afirma ca evanghelia (= revelatia crestina) este "(...) izvor al oricarui adevar salvific si al diciplinei costumelor", "(...) fontem omnis et salutaris veritatis et morum disciplinae" (DS 1501), este de înteles întrucât priveste termenul mores, în sens mai amplu de "morala". Este vorba despre tot ceea ce evanghelia reveleaza asupra existentei si practicii crestine: de exemplu cum sa traim, cum sa ne rugam, cum sa-l adoram pe Dumnezeu... Expresia, folosita si în ultimele documente, res fidei et morum trebuie sa fie cât de înteleasa: lucrurile referitoare la credinta crestina si la practica modului de viata crestina, care au ca izvor evanghelia lui Cristos.

Conciliul Vatican al II-lea, în ceea ce priveste continutul si extinderea obiectului magisterului (infailibil), este în mod practic, chiar daca nu toti sunt de aceeasi parere, o reeditare a ceea ce a afirmat Conciliul Vatican I si ramâne legat de teologia traditionala.

Teologia, din partea sa, cauta sa precizeze cât mai particular competenta magisterului in rebus fidei et morum, facând distinctie între un obiect primar si un obiect secundar.

Obiectul primar îmbratiseaza continuturile revelatiei crestine, adica ceea ce este în mod direct revelat si formal continut în depozitul credintei.

Obiectul secundar face referinta la ceea ce, cu toate ca nu este revelat, este totusi în mod necesar legat cu depozitul revelatiei, în virtutea unei legaturi mai pofunde, prin care, daca magisterul nu ar fi competent si în acest domeniu, i-ar fi imposibil sa pastreze în mod integral, sa explice în mod adecvat sau sa apere cu eficacitate revelatia crestina de atacuri.

Distinctia dintre obiectul primar si cel secundar, care nu este exprimata în documentele oficiale, este totusi fondata în ele. Astfel, de exemplu, Conciliul Vatican al II-lea, care depinde - cum s-a vazut - de Conciliul Vatican I, afirma ca infailibilitatea Bisericii în a defini doctrina asupra credintei si asupra costumelor "(...) se extinde atât încât este extins depozitul revelatiei divine care trebuie sa fie pazita cu sfintenie si expusa cu fidelitate" (LG 25).

Magisterul bisericii este exercitat în forme diferite si cu diverse grade de intensitate, care pot ajunge pâna la cele cu garantie de imunitate de eroare (infailibilitate). Nu toate pronuntarile magisterului traduc si propun revelatia cu aceeasi valoare teologica. Conceptul de magister este analog, de aceea rezulta imprecisa si câteodata deviata expresia: magisterul învata. Subiectului propozitiei (= magisterul) trebuie asadar sa-i urmeze o calificare. O astfel de calificare izvoraste, dupa limbajul adoptat de câtiva teologi, din distinctia fundamentala dintre magisterul extraordinar sau solemn si magisterul ordinar sau non solemn.

Se demonstreaza însa mai functionala asumarea, ca o categorie discriminanta, a conceptului de infailibilitate, constienti ca este vorba despre un "(...) termen teribil de apasator, care trebuie mânuit doar cu precautie!", si ca infailibilitatea este o functie a adevarului prin care "nu trebuie sa facem din adevar o functie a infailibilitatii luata ca notiune de baza" (Congar). Vom vorbi deci de magister autentic (care încorporeaza o autoritate ce deriva din cea pe care Cristos a dat-o apostolilor), în sine non infailibil, si de un magister autentic infailibil.

Prima forma de magister este exercitata de episcop în dieceza sa, de episcopi în sinodurile locale sau în conferintele episcopale, de papa în exercitiul magisterului sau "ordinar", care, plecând din secolul trecut, s-a folosit mai ales de enciclici. În sine este un magister non infailibil. Aceasta înseamna ca acest act particular de magister nu este astfel pentru care sa trebuiasca sa se verifice garantia de infailibilitate. Dar poate exista si se verifica deseori o infailibilitate de fapt ( chiar daca nu de jure), încât, în magisterul lor, fie episcopii cât si Papa, deseori nu fac decât sa recheme atentia credinciosilor la ceea ce face parte din patrimoniul credintei bisericii, la ceea ce Scriptura atesta, ceea ce conciliile ecumenice au hotarât, ceea ce liturgia celebreaza, ceea ce episcopii din toata lumea, în unire cu papa, propun credinciosilor lor ca adevaruri de retinut.

Magisterul autentic si infailibil este acela exercitat de toti episcopii (inclus aici deci papa, episcopul Romei) împrastiati în toata lumea, atunci când ei manifesta în magisterul lor un consens moral unanim asupra unor determinate probleme de credinta si morala. În acest caz se va vorbi de magisterul ordinar si universal al episcopilor, descris astfel de Lumen Gentium a Conciliului Vatican II: "Desi fiecare episcop în parte nu se bucura de prerogativa infailibilitatii, totusi, atunci când, fie si raspânditi în întreaga lume, dar pastrând legatura comuniunii între ei si cu urmasul lui Petru, în învatatura lor autentica de credinta si morala sunt de acord asupra unei afirmatii care trebuie socotita definitiva, atunci ei enunta în mod infailibil învatatura lui Cristos" (LG 25). Magisterul autentic si infailibil este înca acela al "Conciliului ecumenic", atunci când se constata ca el are intentia efectiva de "a defini". În conciliu de fapt episcopii, cum spune Lumen Gentium: "Sunt pentru întreaga Biserica învatatori si judecatori ai credintei si moravurilor, si definitiile lor trebuie primite cu adeziune de credinta" (LG 25).

În sfârsi se va vorbi de magister infailibil în cazul pronuntarilor solemne sau definitive ex cathedra ale papei. Sa ascultam înca o data Lumen Gentium care reia Conciliul Vatican I: "De aceasta infailibilitate se bucura Pontiful roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea functiei sale, atunci când, în calitate de Pastor si Învatator suprem al tuturor credinciosilor, care întareste în credinta pe fratii sai (cf. Lc 22,32), proclama printr-un act definitiv o învatatura privind credinta sau moravurile. De aceea pe drept se spune ca definitiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor si în virtutea consimtamântului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenta Duhului Sfânt, care i-a fost fagaduita lui în persoana Sfântului Petru, si ca, prin urmare, ele nu au nevoie de nici o alta aprobare si nu admit nici un apel la o alta instanta" (LG 25).

Citam din nou ceea ce spune Lumen Gentium cu privire la magisterul autentic, dar non infailibil, al Papei. La acest magister trebuie sa se adere cu "(...) respect religios al vointei si inteligentei", "(...) asa încât magisteriul lui suprem sa fie acceptat cu respect, iar afirmatiile lui sa fie întâmpinate cu o adeziune sincera, dupa gândul si vointa sa expresa, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasa a aceleiasi învataturi, ori din însusi modul de exprimare" (LG 25).

Sunt clare în mod particular enuntarile Codului de Drept Canonic, pe care le reproducem cu ordine:

Magisteriul infailibil al Papei: "În virtutea functiei sale, Pontiful Suprem se bucura de infailibilitate în magisteriu când, în calitate de Pastor si Învatator suprem al tuturor credinciosilor, caruia îi revine datoria de a-i întari în credinta pe fratii sai, proclama printr-un act definitiv o învatatura de credinta sau de morala, ce trebuie observata" (can. 749, par. 1);

Magisteriul infailibil al episcopilor: "Chiar si Colegiul Episcopilor se bucura de infailibilitate în magisteriu când Episcopii, adunati în Conciliu Ecumenic, îsi exercita magisteriul si, în calitate de învatatori si judecatori ai credintei si moralei, declara pentru toata Biserica o învatatura ce trebuie considerata ca fiind definitiva; sau când, raspânditi în lume, pastrând legatura comuniunii între ei si cu urmasul lui Petru, învatând în mod autentic împreuna cu acelasi Pontif Roman adevaruri de credinta sau de morala, iau de comun acord o decizie ce trebuie considerata ca fiind definitiva" (can. 749, par. 2).

Magisteriul non infailibil al Papei si al episcopilor: "Unei învataturi de credinta sau de morala, pe care o enunta fie Suveranul Pontif, fie Colegiul Episcopilor, când ei îsi exercita magisteriul autentic, desi nu intentioneaza sa o proclame printr-un act definitiv, trebuie sa i se acorde nu asentimentul de credinta, ci supunerea religioasa a intelectului si a vointei; asadar, credinciosii sa aiba grija sa evite tot ceea ce nu concorda cu aceasta învatatura" (can. 752).

Magisteriul non infailibil al fiecarui episcop, al conferintelor episcopale si al Conciliilor particulare: "Episcopii, care sunt în comuniune cu Capul si cu membrii Colegiului, desi nu se bucura de infailibilitate în învatatura lor, atât fiecare în parte, cât si reuniti în Conferinte episcopale sau în conciliile particulare, sunt totusi doctori si învatatori autentici ai credintei credinciosilor încredintati grijii lor; credinciosii sunt tinuti sa adere cu supunere religioasa a spiritului la acest magisteriu al episcopilor lor" (can. 753).

Va fi util sa notam înca ceea ce spune can 749, par.3, care precizeaza ca: "Nici o învatatura nu este considerata ca fiind definita în mod infailibil, daca nu se constata acest lucru în mod clar".
06.08.2008 Primatul petrin de Levit
Sfântul Ignatiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresata credinciosilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obtinut mila din marinimia Tatalui ceresc si a lui Isus Cristos, Fiul Sau unic, Bisericii iubite si iluminata din vointa celui care a voit toate lucrurile care exista, dupa dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul tarii Romanilor, demna de Dumnezeu, demna de respectare, demna de felicitare, demna de laude, demna de succese, demna de puritate si Presedinta Caritatii, Bisericii care poseda legea lui Cristos si numele Tatalui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra haereses", în care combate gnosticii, afirma ca toate Bisericile trebuie sa fie de o parere cu Biserica romana, pentru covârsitoarea ei întâietate si pentru ca ea a pastrat totdeauna traditia apostolica.

Tertulian (160-215) apeleaza la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem, care este episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Stefan, în anul 256, când afirma ca botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamna, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa "De unitate Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Daca Biserica este tulburata de schisme, aceasta e din cauza ca se uita ca este de constitutie divina; Biserica este fondata pe Petru si dupa cum Petru este unul, asa si Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorala pe care cei Doisprezece au primit-o pe urma; pentru aceasta ratiune, Roma exprima, manifesta si concretizeaza unitatea; corpul episcopal este unul si indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numeste Biserica Romana, "radacina si mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n. 3).

Faptele istorice ne arata neîndoielnic ca episcopul Romei a avut primat de jurisdictie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii si i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegatie la Corint, sa împaciuiasca Biserica de acolo, desi Sfântul Ioan Evanghelistul era înca în viata la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând ca neascultarea de el e pacat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înteles sa uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sarbatorirea Pastilor. În secolul al II-lea nu era înca un acord între Biserici asupra datei sarbatoririi Pastilor. În Asia Mica se facea în ziua mortii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a saptamânii cadea aceasta; în celelalte Biserici, Pastile se sarbatoreau în duminica ce urma dupa 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evoca aceasta divergenta, însa Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmasul sau, Papa Victor, din contra, invita episcopii diferitelor regiuni sa examineze problema în concilii regionale, aduna raspunsurile, iar în fata refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declara gata sa le stearga din comuniunea Bisericii daca mai celebreaza Pastile în 14 Nisan si nu în prima duminica dupa aceasta zi. Ameninta cu blestem si excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, si calma lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedeste autoritatea Bisericii romane în materie de disciplina si locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publica un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor pacate.

"Libellaticii" Basilides si Martialis, caterisiti de episcopii Hispaniei, apeleaza la Papa Stefan (254-257) ca sa-i reaseze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tagaduieste dreptul Papei de a decide, însa înfiereaza faptul ca, în lipsa de informatie suficienta, ia hotarâre nejusta. De asemenea, a cerut sa fie reasezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii sai africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor sai, se justifica înaintea Papei cu acelasi nume.

Papa Pius I condamna pe gnosticii Valentin si Marcion (anul 150). Însisi ereticii, care apeleaza la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osânditi, straduindu-se sa-l câstige de partea lor, stiind ca cine are de partea sa Roma, are lumea întreaga, sunt o dovada a primatului papal. "Roma locuta, causa finita" - era convingerea tuturor crestinilor catolici din toate veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toti aparatorii ortodoxiei catolice. Asa a facut si Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptator neînfricat pentru apararea dreptei credinte împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost aparatorul neclintit al Sfântului Atanasie si al credintei de la Niceea, împotriva arienilor si semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I si împaratul Constantius, cu participarea a o suta saptezeci de episcopi orientali si occidentali, hotarî reabilitarea Sfântului Atanasie si a prietenului sau, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzati de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partida ce parasi sinodul. Acelasi sinod hotarî ca orice episcop depus de catre coprovincialii sai va avea totdeauna dreptul sa faca apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunta în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv suprematia de jurisdictie a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retragându-se de la Sardica si întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oras în Tracia, nu recunoscu hotarârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocsi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronuntat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reusit ca episcopii africani sa nu primeasca multa vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi sa se formeze o partida în Rasarit, opusa Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Mentionam însa ca teologii ortodocsi recunosc pe Sfântul Atanasie - ca si catolicii - ortodox-catolic si, implicit, hotarârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocentiu I, care i-a luat apararea si a condamnat hotarârile "sinodului de la Stejar", prin care Teofil al Alexandriei si împarateasa Eudoxia l-au depus si l-au exilat (407). Si Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnata de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatica "Tomos catre Flavian", în care definea Unitatea Persoanei si dualitatea naturilor în Cristos, îndepartând astfel erezia lui Eutichie si pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însotit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însa împaratul dadu presedintia adunarii lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împaratului si al episcopilor eretici, în fata protestelor delegatului papal Hilarie si ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul navalind în biserica, Dioscurus ceru o trupa de soldati care a început sa loveasca în partizanii credintei adevarate. Hilarie a reusit în toiul vânzolelii sa fuga, dar patriarhul Flavian, lovit în fata de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, calcat si lovit apoi de altii, muri dupa trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlharia de la Efes) si, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împarati, Valentinian III si Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegatii Papei, unde a fost condamnata erezia nestoriana si monofizita, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, "Tomos catre Flavian", ca document dogmatic, cu strigatele unanime "Petru a grait prin Leon!" În acest sinod, se accepta ca patriarhul Constantinopolului sa fie recunoscut ca al doilea în scaun dupa Papa Romei si supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însarcinat permanent pe lânga împarat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legatilor papali, nuntiaturile apostolice de astazi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania si cele doua provincii ale Ilyricului - Occidental si Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele doua Epiruri, cele doua Dardanii si Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambitioase ale Alexandriei si Bizantului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opusera Papei în Ilyricum, provincii care pâna în 379 apartinusera Imperiului de Apus, când Gratian le dona colegului sau Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea sa-si întinda stapânirea sa spirituala acolo, însa pentru a-si salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat apostolic la Tesalonic". Totusi, împaratul Teodosie II atasa în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Roma", dar gratie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, aceasta hotarâre a fost revocata.

Ilyricul însa a ramas marul discordiei dintre Roma si Bizant pâna în anul 732, când Leon Isaurul se razbuna pentru condamnarea de catre Papa a iconoclasmului, scotând definitiv aceste regiuni de sub jurisdictia Sfântului Scaun.

De retinut este faptul ca cele sapte Concilii Ecumenice - Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de Papa sau de legatii sai, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste sapte Concilii s-au tinut în Orient, unde au aparut si ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmasul sau, Papa Iuliu I, prezideaza prin legatii lui Conciliul de la Sardica, unde se declara expres ca Roma este scaunul lui Petru, careia toti episcopii îi datoreaza ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuza sa-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împaratul semiarian Constantiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirma primatul papal: Sfânta Biserica romana este înaltata deasupra tuturor celorlalte nu numai de constitutiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îsi au originea prin legaturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul sau Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorata cu sederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirma canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).
06.08.2008 Schisma lui Fotie(867) de Levit
"Schisma sau dezbinarea Bisericii Rasaritene de cea Apuseana a fost pregatita cu mult înainte, de numerosi eretici si împarati certati cu Biserica; a fost declansata în secolui al IX-lea de Fotie, pentru ca sa se încheie la 1054 cu patriarhul Mihail Kerularie.

Cauzele acestei dezbinari au fost:

a) Deosebirea de rasa, antipatia între greci si latini, primii socotindu-se superiori celorlalti în cultura.

b) Amestecul continuu al împaratilor bizantini în problemele Bisericii, considerându-se superiori episcopilor si patriarhilor si având pretentia sa decida ei în problemele de credinta si canoane, dar întâlnind mereu rezistenta Papilor.

c) Formarea Statului Papal prin desprinderea de la Imperiul Bizantin a anumitor teritorii pentru a apara crestinii de invazii.

d) Ambitia patriarhilor Constantinopolului de a fi egali episcopilor Romei, ca rezidenti în capitala Imperiului - Roma Noua, Constantinopolul, Bizantul. La finele veacului VII, Ioan IV se declara "patriarh ecumenic" universal, fara sa tina seama de protestele Romei.

Autorii Schismei au fost patriarhii Photius (Fotie) si Mihail Kerularie (Faclierul).

Schisma lui Fotie a aparut imediat dupa înfrângerea iconoclasmului, din cauza ca patriarhul Ignatie, antiiconoclast, fiu de împarat, calugar, numit patriarh în 847 ca succesor al lui Metodiu, depuse pe Grigore Asbestas, arhiepiscopul Siracuzei, care urmarea sa uzurpe cu partizanii lui scaunul patriarhal. În 853, la cererea lui Ignatie de a fi confirmat patriarh si din cauza depunerii lui Grigores Asbestas, Papa Leon IV a propus o discutie între ambele partide pentru a se putea decide. Ignatie, neprimind confirmarea depunerii, o ceru noului Papa, Benedict III, urmasul lui Leon IV, dar primi în 858 acelasi raspuns, pe care-l refuza. În 23 noiembrie 858, din ordinul guvernului, Ignatie este ridicat din scaunul patriarhal si exilat în insula Terebinthului din Arhipelagul Principilor. Aceasta masura nu avu nimic în comun cu afacerea Grigore Asbestas; motivul era ca, la sarbatoarea Bobotezei din 857, patriarhul Ignatie refuza sa-l cuminece pe unchiul împaratului adolescent Mihail III, regentul Bardas (fratele mamei împaratesei Teodora), fiindca traia în nelegiuire publica împreuna cu nora sa. Acest împarat, necopt si cu purtari scandaloase, protejat de unchiul sau Bardas, voia sa închida în manastire pe împarateasa Teodora si pe o fiica a acesteia, Tecla, lucru la care se opuse patriarhul Ignatie. Din ordinul lui Bardas, patriarhul Ignatie este exilat, iar în locul sau este adus laicul neofit Photius Protasecretis, om învatat, autorul lucrarii Myriobiblion (Biblioteca) - o culegere de studii si eseuri de gramatica, logica, dialectica, exegeza, filosofie, teologie (extrase din 280 de opere citite). Prin mâinile lui Grigore Asbestas, acest neofit Photius a fost consacrat, de la treapta ipodiaconatului pâna la patriarh, în 7 zile. Ignatie, împreuna cu Metrofan, episcopul Smirnei, si Stylen al Neocezareei, proclamara nulitatea investirii lui Fotie, fapt ce agrava exilul lui Ignatie, mutat acum în insulele Mytilene si depus de un Conciliu tinut la Catedrala "Doisprezece Sfinti Apostoli", în 859, iar partizanii lui maltratati, exilati si ucisi. Fotie ceru, printr-o scrisoare, recunoasterea din partea "primului scaun" al Romei, scriind Papei ca a fost silit de starea sanatatii lui Ignatie sa primeasca patriarhatul, iar acesta ar avea o situatie onorabila. Papa Nicolae I, banuitor, trimise la Constantinopol o comisie de ancheta compusa din doi legati: Rodoald, episcop da Porto, si Zaharia, episcop de Agnani; acestia au transmis doua scrisori din partea Papei: una lui Fotie, în care îsi exprima regretul ca nu-l poate recunoaste imediat, fiind neofit si canoanele nu prevad o astfel de acceptare, cealalta adresata basileului Mihail III, în care arata ca sinodul de la "Cei Doisprezece Sfinti Apostoli", care a depus pe Ignatie fara stirea si aprobarea Papei, a fost nelegitim, iar alegerea lui Fotie este necanonica. În plus, Papa scria împaratului despre problema Bulgariei, ca domeniu de încrestinare al Romei si toate rapirile teritoriale necanonice facute de iconoclastul Leon III Isaurul, luând Romei patrimoniul Calabriei, Siciliei, Ilyricului cu Vicariatul apostolic al Tesalonicului, - care cuprindea cele doua Epiruri, Ilyricul, Macedonia, Achaia, cele doua Dacii, Moesia, Dardania si Prevalitana. Aceasta legatie papala sosita de la Roma s-a lasat influentata de partida lui Fotie si a basileului, acceptând ca în sinodul din anul 861 Ignatie sa fie degradat în sedinta publica si depus. "Traiasca Papa! Traiasca Fotie! Traiasca delegatii romani!". Cu acestea se încheie sinodul, iar Bardas reusi sa obtina de la Ignatie o adeziune la aceste hotarâri, spre a-si usura exilul. Mihail III, Fotie si Bardas devenira învingatori, dar pentru putin timp. Reîntorsi la Roma, legatii papali au fost rau primiti de Papa si, în sinodul roman tinut în 862, Papa anula, în prezenta a doi legati imperiali, procedura condamnarii lui Ignatie si îl respinge pe Fotie ca "neofit", împotriva canoanelor de a putea fi patriarh, avansat rapid în toate treptele preotesti si instalat în scaunul patriarhal care nu era vacant. Aceasta hotarâre a facut-o cunoscuta prin trei scrisori trimise patriarhilor Egiptului, Antiohiei si Ierusalimului, cerându-le sa-l condamne fatis pe Fotie si sa-l recunoasca pe Ignatie ca veritabil patriarh.

În aprilie 863 s-a tinut în Catedrala Sfântul Petru un nou conciliu roman, transferat la Lateran, în care legatul Zaharia s-a recunoscut vinovat si a fost depus, iar actele lor au fost casate. Prin cinci capitole, acest conciliu roman preciza: l) Fotius, neofit, consacrat de un episcop depus si corupator al legatilor romani, este despuiat de toate gradele sacerdotale si obligat, sub pedeapsa excomunicarii, sa restituie scaunul patriarhal lui Ignatie. 2) Grigore Asbestas, consacratorul lui Fotie, este suspendat de la ordurile sacre. 3) Toti clericii promovati de Fotie sunt suspendati de la ordurile sacre. 4) Ignatie este repus deplin în toate drepturile sale, depunerea sa fiind nula. 5) Toti clericii pedepsiti de Fotie se repun în drepturile lor. Reîntors de la Metz la Roma, Rodoald îsi recunoaste vinovatia, este depus si excomunicat. Sentinta conciliului roman din 863, prin care Fotie a fost excomunicat, a ramas definitiva.

Paralel cu acestea, apare problema încrestinarii Bulgariei si a organizarii ei bisericesti, la care papalitatea tinea mult sa nu se amestece bizantinii. Primele învataturi crestine le primi tarul Boris de la un roman, preotul Paul, care l-a îndrumat spre Roma. Prin ambasada bulgara trimisa la Roma, în august 866, Papa Nicolae I îi trimise, în toamna aceluiasi an, pe doi episcopi, Formosus de Porto si Paul de Populonia. Acestia au sosit la tarul Boris cu instructiuni religioase, unele mult diferite de ale bizantinilor, ceea ce l-a mirat pe tar. Formosus si ai sai au fost bine primiti, iar misionarii greci au fost alungati. Tarul îl voia pe Formosus arhiepiscop al Bulgariei, dar Papa Nicolae I nu a vrut sa renunte la regula interzicerii transferarii unui episcop dintr-un scaun în altul. Din aceste motive a aparut disputa între Boris si Sfântul Scaun, ceea ce va duce, peste putin timp, la ruptura între Roma si Bulgaria si, prin aceasta, la urmari imprevizibile pentru desfasurarea ulterioara a istoriei în Balcani si la Dunare (67. Fliche-Martin, Histoire de l`Eglise, Tome 6, Bloud et Gay, 1937, p. 465; Euseviu Popovici, Istoria Bisericeasca universala, I, Manastirea Cernica, 1926, p. 288). În 867, Fotie, lipsit de protectorul sau Bardas, ucis în 866 de Vasile, omul lui Mihail III, s-a aliat cu Mihail III contra misiunii papale în Bulgaria si, în sinodul din vara lui 867 de la Constantinopol, acuza pe Papa de amestec în problemele Bisericii Orientale. Îl judeca si excomunica pe Papa, asmutindu-l pe Ludovic II, regele Franciei, si pe sotia acestuia, sa-l alunge din Biserica sa pe Papa Nicolae I, caci asa va fi recunoscut rege de catre Constantinopol. Papa Nicolae I muri în noiembrie 867, iar în noaptea de 23/24 septembrie 867, Vasile Macedoneanul ucide pe împaratul Mihai III si garda sa, proclamându-se împarat. L-a înlaturat pe Fotie, l-a închis într-o manastire, ca omul lui Mihail III, anuntând despre aceasta pe Papa Hadrian II. Îl readuce pe Ignatie în scaunul patriarhal, ceea ce Papa Hadrian II accepta, respingând conciliul fotian din 867, prin care principiul: "primul scaun nu este judecat de nimeni", a fost încalcat de Fotie. În sinodul din 869-870, tinut la Constantinopol, sub conducerea delegatilor papali, condusi de diaconul Marin, Fotie este afurisit, iar Ignatie recunoscut de toti ca patriarh legitim, afirmându-se în fata delegatilor Papei: "Petru a vorbit prin gura lui Agathon!". Este al VIII-lea Conciliu Ecumenic recunoscut de Biserica Romana (869).

Deoarece Papa a refuzat sa-l confirme pe Formosus arhiepiscop al Bulgariei (ce greseala!), Boris s-a reîntors spre Bizant. Ignatie a consacrat pentru Bulgaria un arhiepiscop si zece episcopi, ceea ce Hadrian II a considerat o uzurpare a autoritatii papale, lucru ce-l supara; acesta murind (noiembrie 872), urmasul sau Ioan VIII a trimis în aprilie 878 o delegatie sa-l oblige - sub grave pedepse - pe Ignatie sa-si retraga misiunea greaca din Bulgaria, cu toti episcopii greci. Ajunsa la Constantinopol, misiunea papala îl gasi pe Ignatie mort înca din octombrie anul precedent. Fotie este readus în scaunul patriarhal si apoi recunoscut de Papa Ioan VIII, cu doua conditii: sa-si exprime în public regretele pentru faptele anterioare si sa renunte la orice activitate misionara în Bulgaria. Toate acestea Fotie le-a îndeplinit în conciliul din noiembrie 879/880, Papa trimitându-i însemnele demnitatii patriarhale (paliul, toiagul etc.). În desfasurarea acestui sinod s-a ridicat si problema adaugarii lui "Filioque" la Simbolul credintei. Sinodalii, inclusiv delegatii papali, au votat împotriva completarii cu "si de la Fiul", lucru ce-l aproba ulterior si Papa Ioan al VIII-lea. În Bulgaria, însa, tarul Boris nu mai accepta misiuni papale, latine. Urmasii lui Ioan al VIII-lea, papii Marin (869-870), Adrian III si Stefan V, nu aveau încredere în Fotie. Basil I Macedoneanul a murit în 28 august 886, iar Fotie a fost depus de pe tronul patriarhal într-o chilie de la manastirea Armeniaca, unde, în restul vietii, a scris "Mystagogia Spiritului Sfânt" cu purcederea "de la Tatal prin Fiul". Fotie a murit, neglijat de toti, la 6 februarie 897, devenind portdrapelul Bisericii Bizantine refractare fata de jurisdictia Romei; desi muri împacat cu Scaunul papal, el a fost considerat promotorul ruperii definitive din 1054. De altfel, papalitatea îi cunostea prea bine pe bizantini ca sa nu accepte dominatia lor spirituala asupra noilor popoare care se încrestinau. Iata cum exprima Papa Ioan al VIII-lea (872-882) punctul de vedere papal asupra grecilor în scrisoarea sa adresata bulgarilor: "Daca veti urma pe greci, a caror obisnuinta este de a cadea în schisma si erezie, va expuneti a va rostogoli cu ei în prapastia greselii (ereziei). Ei au un gust înnascut pentru sofistica si sunt maestri neîntrecuti în viclenie si siretlicuri". (68. Dom Guy-Marie Oury, op. cit., p. 114). Profetia Papei Ioan VIII s-a împlinit curând, caci aparitia bogomilismului în Bulgaria a dus la distrugerea primului tarat bulgar, iar mai târziu, odata cu prabusirea imperiului bizantin sub turci, si al doilea tarat bulgar, slabit de intrigi, s-a prabusit sub acelasi jug otoman. Schisma religioasa cu Roma a fost fatala si pentru bulgari si, din nefericire, si pentru noi, românii."
07.08.2008 youtube - Incorrupt Bodies de Luca
Am privit filmuletele de pe youtube despre "the Incorrupt Bodies of the Saints" si am vazut (in majoritatea cazurilor) niste figurine din ceara asemanatoare celor de la Muzeul Madame Tussuad. Nu cunoasc viata tuturor celor care apar acolo, de aceea n-as vrea sa vorbesc cu pacat. Insa am serioase indoieli ca Angelo Roncali (papa Ioan 23), amic al socialistilor si masonilor, cel care a initiat aggiornamento-ul in BC, un om obez, obisnuit al saloanelor mondene si nu un mare nevoitor, ma indoiesc deci ca acesta ar fi avut moaste.

Este un lucru cunoscut ca de secole la Roma se practica imbalsamarea papilor decedati. Sa nu confundam imbalsamarea cu moastele sfinte.

In general vorbind, sunt mai multe cauze ale neputrezirii. Unele trupuri sunt neputrezite din motive cu totul opuse unei vieti sfinte. Printre criteriile de recunoastere ale unor moaste autentice se numara mirosul frumos (de regula miros de mir), aspectul placut (nu trebuie sa produca teama, scarba, neliniste), minunile savarsite prin atingerea de aceste moaste. In cele mai multe cazuri, moastele apartin unor crestini care si-au sfintit trupurile printr-o viata de rugaciune si post, avand in acelasi timp si o credinta dreapta. Am mari indoieli ca in catolicism mai exista asa ceva. Dar cel mai bine ar fi ca in randul catolicilor sa existe un spirit critic mai dezvoltat si sa se respinga "the pious frauds".
07.08.2008 Schisma de Agaton
SCHISMA........ Un mare mit din istoria bisericii este fara îndoiala ideea ca o schisma s-a produs între Biserica de Rasarit si cea de Apus în 1054. Ca schisma a avut loc este un fapt real, dar data de 1054 nu este nimic mai mult decat un simbol.Înainte de toate trebuie sa întelegem ca separarea dintre cele doua Biserici nu a fost un eveniment ci un proces. Mai mult , acest proces a început la cel mai înalt nivel al societatii vestice iar consecintele sau raspandit treptat. Asa cum spune un proverb englezesc :" Pestele de la cap se strica" . Dar cand a început procesul; schismei ? Si cand s-a terminat ? Acestor doua întrebari vom încerca sa dam un raspuns.

Credem ca procesul schismei a început la sfarsitul sec. al VIII lea în mijlocul catorva alesi de la curtea lui Carol cel Mare. A început cu renasterea învataturii pagane romane, mostenirea iudeo-babilonica a Romei. Din pacatul mandriei Carol cel Mare a vrut sa înalte un nou imperiu Roman în Vest. Toate regulile din vest exista de cand au încercat sa faca acest lucru, dar toate imperiile lor au cazut, ca si cel al lui Carol cel Mare, fiindca în mandria lor s-au lipsit de binecuvantarea lui Dumnezeu. Pentru a reinnoi Imperiul Roman, Carol cel Mare a trebuit ca mai intai sa respinga Imperiul Roman Crestin, romanitatea, a carei capitatla se afla la noua Roma, orasul primului Imperiu Crestin, Constantinopolul.Ideologic aceasta era posibil numai reînviind pagatatea clasica a Romei. Aceasta însemna, cu alte cuvinte, reînvierea rationalismului , folosirea ratiunii omenesti, a silogismelor si a dialecticii, ceea ce Sf. Ap. Pavel numeste întelepciunea omeneasca "întelepciunea omeneasca" ( 2 Cor 1,12). Învatatura si folosirea acestei logici a ajuns la curtea lui Carol cel Mare, din Spania, unde a fost gandita de înteleptii evrei care au pastrat mostenirea romana si greaca a filosofiei pagane. Capul scolii lui Carol cel Mare, Alcuin, a rezumat cel mai bne natura acestui rationalism, în munca sa asupra Sfintei si Nedespartitei Teimi." Numai subtilitatea de categoriilor pot face luminaasupre unor întrebari profunde privind Sfanta Treime" . Folosirea acestor rationamente a condus spre sfarsitul sec. al XI lea la o nuoa cultura, un nou mod de a gandi. Ele au dus la :
- Respingerea religieri în favoarea filosofiei
- Respingerea monahismului în favoarea scolasticii
- Respingerea manastirilor în favoarea universitatilor
- Respingerea Evangheliei în favoarea scrierilor pagane
- Respingerea purtarii de grija fata suflet în favoarea intelectului
- Respingerea harului castigat prin asceza în favoarea învataturilor castigate prin activitatea intelectuala
- Respingerea învataturii despre crearea lumii din Lumina Necreata în favoarea învataturii lipsite de har a lumii cazute.

Nelimitat este rationalismul lipsit de har si de Dumnezeu pe care s-a ridicat lumea moderna, cea cunoscuta de la bomba atomica si pana la IBM.

Prin acest rationalism, întelepciunea, care reprezinta armonia între cunostinta si credinta a fost înlocuita de stiinta fara Dumnezeu. Întelepciunea Care a calatorit pe spatele manzului asinei, a fost înlocuita de "mandria vietii"(1 In 2,16).

Dar "nebunia" lui Dumnezeu este mai înteleapta decat întelepciunea oamenilor(1 Cor. 1,25). Fiindca în , aceste rationamente ale mintii cazute, mintea umana nu-L gaseste pe Dumnezeu ci psihologia, o reflectie asupra propriei persoane, asupra impresiilor demonice spre care mintea înclina.. Teologia rationalismului este doar o extensie psihologica a sinelui, un dumnezeu plasmuit din imaginea cazuta a sinelui. Astfel în Evul Mediu, conceptia occidentala L-a vazut pe Dumnzeu ca fiind sever, razbunator, un baron feudal. În perioada Renasterii, Michelangelo L-a descris senzual, divinitate carnala. Iluminismul secolului XVIII L-a înfatisat ca fiind Ratiunea, expresie a deismului. Astazi, dupa conceptia vestica, Dumnezeu nu exista, si aceasta pentru simplul fapt ca El nu exista în mintea omului modern. Aceasta nu înseamna realitata non-existentei Lui, ci înseamna ca omul modern occidental a reusit ca dupa secole de efort sa îl alunge pe Dumnezeu din mintea lui. Omnul se simte abandonat de Dumnezeu, dar aceasta se întampla doar pentru ca omul l-a abandonat pe Dumnezeu si nu Dumnezeu pe om.

Rationalismul a aparut la sfarsitul sec al VIII lea începand cu Carol cel mare si a fost raspandit în sec al IX lea la Roma( care pana atunci l-a respins) de catre papii germani. De aici înainte separarea dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus a fost va fi inevitabila. Si, din pacate, Rasaritul nu a acordat importanta acestui fapt, în acel moment. Mai întai pentru ca vestul avea aproximativ 10 milioane de locuitori, în timp ce doar Capitala Rasaritului, Constantinopolul, avea 1 milion de locuitori. De asemenea, doar o foarte mica parte a populatiei din vest cunostea ceva despre filosofie, clasificari, rationalism. Doar o mica parte auzisera despre noua doctrina rationalista numita "filioque". Rasaritul a avut o slaba apreciere a rationalismului pe care Sf. Parinti l-au prevazut demult. Privit din Rasarit, evenimentul din 1054 a parut ca o alta revolta barbara într-una din provinciile îndepartate. Imediata alegerea unui papa roman ar fi rezolvat problema si toate statele crestine, romanitatea, ar fi putut fi refacute. Cu toate ca nu a fost înteles la acel moment, evenimentul de la 1054 a fost începutul bataliei finale dintre Ierusalim si Babilon, dintre Crestini si neo pagani. Ar fi transformat, imparatiile traditionale, cu unitatea lor de Biserica, Monarhie si natiune, mai întai în tiranii feudale iar mai apoi într-un urbanism secularizat. Arhitectura romana crestina va lasa cale libera constructiilor gothice, Cupola, preromana, exprimand Întruparea lui Dumnezeu pe Pamant, a lasat cale libera turlei gothice gata sa strapunga cerul în cautarea lui Dumnezeu, de acum înainte nu pe pamant. Gasirea vicarului Sau în Roma este o dovada în acest sens.
În spatele acestor schimbari si a anului 1054 se afla punctul culminant al consecintelor rationalismului. Acesta a fost si este sepecularea lui filioque. Filioque care afirma ca Sfantul Duh purcede de la Fiul ca si de la Tatal, prin aceasta închizand Sfantul Duh între Tatal si Fiul. Exprimat în termeni umani închide inima, receptorul harului între ratiune si trup.Prin despartirea omului de Dumnezeu pe aceasta cale, îndeparteaza Duhul Sfant de pamant, punandu-l acolo unde sunt turlele gothice, în cerul gol. Duhul Sfant a fost pus dincolo de posibilitatea de a-L atinge a omului. Asadar omul a fost lipsit de har ca si de principiul autoritatii si unitatii care exista în Biserica. Singura solutie a fost înlocuirea Sf. Duh cu o institutie umana.

Eroarea de a da toata puterea si autoritatea unui singur individ este ca toata lumea ar putea pretinde acest lucru. Exact aceasta s-a întampat în vest prin Reforma si reformatori ca Luther,Calvin, Zwigli si altii. În termeni laici aceasta diminuare a puterii a fost reflectata în regula maselor, democratie,în termeni filosofici aceasta înseamna venerarea omului, umanismul.

Umanismul este religia care afirma ca omul este masura tuturor lucrurilor, ca el este independent, autonom fata de Dumnezeu.În loc sa Îl preamarim pe Dumnezeu, noi îl preamarim pe om si facultatile lui intelectuale. Omul este pus în locul lui Dumnezeu., dar motivul nu este sursa adevarului , ci numai receptorii lui. Si aceasta a fost mai exact eroarea ganditorilor care s-au strans la curtea lui Carol ce Mare. Totusi un alt ganditor din sec al IX lea , Erigena, a scris:"Pentru cei care cauta si se lupta sa descopere ratiunea tuturor lucrurilor, tote caile de a gasi o doctrina evlavioasa si perfecta rezida în stiinta si disciplina filosofiei. Noi trebuie sa primim învatatura Parintilor fiindca prin ei trebuie sa ne întarim argumentele în ochii celor care rationeaza gresit si astfel sa cedeaze autoritatii si nu ratiunii. Ratiunea adevarata, din momentul în care se slabeste stransoareanu are nevoie sa fie întaritade autoritate. Motivul,asa cum filosofii lui Carol cel Mare nu l-au înteles , din cauza autoamagirii mintii,nu est altul decat receptorul Adevarului Sursa Adevarului este spiritul adevarului, Sfantul Duh care purcede de la Tatal potrivit Evangheliei. Dar rationalismul, prin Filioque, a îndepartat si distantat Duhul Adevarului fixandu-L între Tatal si Fiul .

Umanismul este condus de o forta spirituala care îl duce spre încorporarea lui în omul cazut si spre schimbarea lumii dupa propriile modele. Umanismul propovaduieste venerarea si glorificarea omului în starea lui cazuta, în pacatosenia lui. Omul a fost magulit sa gandeasca ca în pofida caderii, în pofida pacatului si a ratiunii întunecate, el poate rationa corect. Venerarea omnului cazut este totusi actuala ca si venerarea pacatului. De aceea a fost capabil omul modern sa îsi goleasca mintea si inima de Dumne zeu. El apus pacatul în locul în care Dumnezeu nu îl poate suferi. Astfel,în mod absurd, el a devani ateu, agnostic, a dezvoltat dovezi ale harului, s-a închis în cercul lui egoist lipsit de Dumnezeu, în venerarea lui proprie. Si se gaseste pe sine singur si pierdut într-un univers lipsit de înteles.

Umanismul batjocura demonilor fata de omul cazut. Scriitorul rus Gorki scria:"Omul, al carui nume are rasunet Acesta este hohotul de ras batjocoritor al diavolilor cand Stalin a exterminat 70 de milioane de fiinte umane si Hitler zeci de milioane totul în numele omului si a umanismului". Umanismul este rezultatul final al Schismei, al rationalismului, dar este s i începutul al altceva, taina Antihristului, care vine în locul lui Hristos si împotriva lui. Dar Antihristul si armata lui nu vad ca au pierdut, pentru ca ultimul cuvant în istorie va fi cuvantul lui Dumnezu, Vino, Doamne Iisuse!
07.08.2008 Biserica Apuseana in lumina canoanelor sfintilor parinti de Agaton
Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe hotarârile celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar când lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfâsie turma, s-a mers deschis la marturisire pâna la moarte, sângele mucenicilor ducând mai departe în istorie si pâna în vecii nesfârsiti adevarul Ortodoxiei.

Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar adâncirea în pacat este mai mare cu cât renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte adânc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si marturisitorii români ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura ce ne altoim idealurile pe promisiunile desarte facute de Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta musca adânc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi românii mai ramânem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca demonii rosii nu au facut decât sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte mii de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra.

Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului socialist-comunist, suntem chemati sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii lojilor masonice , de fapt o noua paradigma sociala de inspiratie demonica, careia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stând sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sa omogenizeze credintele si sa retâlcuiasca istoria mântuirii.

Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cât mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntând noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau hilare, totul mascat de o deschidere larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti.
Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina România, ca acum sa-si întinda mâinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darâmat Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vândut strainilor pe treizeci de arginti.

Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica catolica, bazându-ne pe Sfânta Scriptura, pe hotarârile celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vadirea Adevarului cel adevarat.

Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: "Am orânduit ca cei ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încât sa se întoarca la aceea ce mai întâi au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei", iar Canonul 83 Apostolic hotaraste: "Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrând amândoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocârmuire, cateriseasca-se. Ca cele ale Chesarului, Chesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]". Iar dupa tâlcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovski, se zice asa : "În doua se împarte stapânirea si începatoria. Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapânitorilor, iar alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însa una alteia este potrivnica, ca una este pamânteasca iar alta cereasca, una poarta sabie si omoara iar cealalta cu blândete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice: "Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti (eu când zic, pe Preotul zic). Împaratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii de pacate, acela sileste iar acesta mângâie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti." (Cuvânt 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfântul Altar, sau Arhiereul a împarati si a încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic, carele pe lânga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cârja cea pastoreasca si sabia cea ucigatoare. Amestecare neamestecat, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla calcator al acestui Apostolesc Canon si caterisirii se supune vrând a le avea pe amândoua: si stapânirea Romaniceasca si ocârmuirea Ierarhiceasca. Catre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): "Tie Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rapi stapânirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rânduit; asa teme-te si tu ca nu cumva tragând la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii. Deci nici noua nu ni se iarta a stapâni pe pamânt, nici tu o împarate ai stapânire a tamâia."
O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si "tainele" sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci când sunt savârsite de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mântuitor lucreaza sau nu în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rânduielile ce trebuiesc savârsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxa.

Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si românism, referindu-se la harul în catolicism, spune: "Câta vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activând în om si legându-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramâne cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arienii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate".

Deja se depaseste o diferenta de limbaj si concept, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci când Catehismul catolic prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental ce ar conferi, în cele trei taine - Botez, Sf. Mir si Preotie - pe lânga har, adica pe lânga Duhul Sfânt, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pâna la ei nici un Sfânt Parinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gândit macar despre harul Duhului Sfânt ca ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter.

Ramânând tributari duhului de noutate, teologii catolici de astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustând-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare, dându-i un caracter comple¬mentar si împaciuitor care atenteaza vadit la firea Sfintei Treimi: "Persoanele divine sunt relative unele la altele (.) În numele relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfânt la amândoi."
Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca "Acestea citindu-se, a hotarât Sfântul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau sa alcatuiasca, afara de cea hotarâta de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreuna cu Sfântul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din elinism, sau din iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se anatematiseasca. (.) Încât, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa se anatematiseasca. Precum s-a zis."

Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramâne fara urmari asupra celor care-l provoaca si care cauta sa impuna rânduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa nu uitam ca ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorârea de viu în iad. Daca acestia vor ramâne în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfânt nicicând nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facând nelucratoare tainele si nevalida succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfânta Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli?

Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara - Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfântului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfânt purcede numai de la Tatal , iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: "Daca o primiti, unirea e facuta", dar învârtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte dreapta credinta . Cu toate acestea, la 5 iulie 1439, delegatii ortodocsi tradatori semneaza actul unirii prin care se accepta doctrina catolica, inclusiv primatul papal. Singurul care nu a semnat a fost Sfântul Marcu al Efesului, despre care papa Eugen al IV-lea a spus: "Daca Rasariteanul nu a semnat, nu am rezolvat nimic". Întorsi la Constantinopol la 1 februarie 1440, ierarhii ortodocsi vestesc poporului unirea cu catolicii, acesta reactionând prompt: desi era Postul Mare, bisericile au ramas goale, oamenii fugind de unionisti. În plus, credinciosii, clerul de mir si monahii din Sfântul Munte se aduna sub pastorirea Sfântului Marcu al Efesului. El îsi paraseste scaunul episcopal pentru a propovadui Ortodoxia pretutindeni în Imperiul Bizantin, hirotonind diaconi si preoti, construind biserici si învatând credinciosii sa-si pastreze credinta. La Constantinopol, unirea a fost proclamata oficial al 12 decembrie 1452, când patriarhul unionist Grigorie III Mammas a slujit împreuna cu legatul pontifical, cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Rusiei, având în sobor peste 300 preoti. La mai putin de un an, Bizantul cadea în mâinile musulmanilor.

Amintim ca numai încalcarea hotarârilor primelor doua sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au "ridicat" reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum se poate reveni la Potirul comun, atâta timp cât se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cât în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat.

În duhul acestei tendinte se încadreaza si sârguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfântul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si criteriile "catalogului tematic", fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe "Sinodul" lor. "Niciodata, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca nicicând nu s-au tinut atâtea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos." În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe . "Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu râvna apostolica, precum Mitropolia Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?" Deja se prefigureaza ca odata cu dobândirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar aduce Ortodoxia pe marginea prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si pagânii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau "pogoraminte" ce ar anula si ar face derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fatis hotarârile lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate dezlega hotarârile altui sinod ecumenic este desavârsit draceasca si tine sa demonstreze ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfânt în lucrarile Sale si nici învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupa cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Adevarul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos".
Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapânii credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Când traditia înseptit-soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea pamânteasca si demonica, vrednica de dispretuit.

De fapt, ce s-a întâmplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara nici o baza în Sfânta Scriptura si în Sfânta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie - adica învatatura gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de pâine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor - ce contravine rânduielii din Biserica primara si combatut de Sfântul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de sânge pâna în zilele noastre. Ne întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor doua "biserici surori" si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala.

Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor sau a ramificatiilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mântuitorului. Mergând pe aceasta cale a cugetarii logice, acesti "savanti teologi" ajunsera la acea concluzie, ca "adevarata Biserica ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate aparte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica ar fi aidoma arborelui, care, având o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica, asa încât fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale - ortodoxa, romano-catolica si anglicana - care multumita conditiilor de dezvoltare istorica s-au separat în comunitati deosebite, nu ar fi decât niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luata în parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracându-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore". Se ajunge sa se recunoasca, prin adoptarea democratica a acestor principii comune, dreptul ca fiecare sa se considere membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa poata primi tainele în oricare din cele trei "Biserici" îi va placea.

Iata unde a ajuns teologia latina tinând o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene, ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de globalizare, fac în mintea si practica unor "teologi" ortodocsi ca viabila comuniunea "in sacris" dintre catolici, protestanti si ortodocsi.


Sfântul Ciprian spune ca "cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si mântuirea." Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramificatiilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. "Aceasta viziune sociologica despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican (1958-1966), motivând teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se aliniaza cu mondializarea."

Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca "biserici surori" este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai Bisericile ortodoxe locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care "Biserica universala, una, sfânta, catolica si apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale". Aceasta redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasându-le ritul dar cerându-le credinta si dependenta canonica.

Dar sa lasam cuvântul unui luptator al cuvintelor, Sfântul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sârbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: "Urmând pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca întelepciune serafimica si râvna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles râvna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie ramân sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întâi gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica."
Trecând peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune ca practic "Biserica" Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii ramânând strâns legata de unitatea Capului ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca "între trup si cap nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim".

Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mândria gândirii apusene, si s-a pagânizat de la un secol la altul de catre toti filozofii "teologi" latini, ce voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminând în anul 1870, când la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale.
Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap - Adevarul - e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.

"Si asa a fost timp de veacuri, pâna când în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atât de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cât se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobândit Zeusul sau."
Sfântul Iustin Popovici spune despre papa: "dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decât renasterea pagânismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. "Horribile dictu", dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rând cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Pagânatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.

Uzurpând prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si "moartea a doua" (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra pamânteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical si atât de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei - om".

Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea papei cu urmatoarele cuvinte: "Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura prin intermediul lui, prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mântuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (.) e înlaturata în catolicism într-o noua forma. Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur laica. (.) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa în Vatican. (.) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orânduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamântesti."

"Biserica" latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema: sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: "Pastorul este în cer, turma pe pamânt."
Biserica Ortodoxa, cu Sfântul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca "daca în Taina, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos", iar cu Sfântul Ioan Gura de Aur crede ca: "Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos". Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere operato - care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului "Acesta este Trupul Meu." asupra pâinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Sângele lui Hristos, pentru ca asa sa fie - face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma d`Aquino împinge mai departe filozofia, spunând ca un preot poate sfinti Trupul si Sângele Mântuitorului si în afara contextului liturgic, rezultând ca rugaciunea de invocare a Duhului Sfânt numita epicleza - din cadrul rugaciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor - devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe lânga caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul, transformându-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate.

Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mântuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. "Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca."

Vorbind despre Botez, canoanele si tâlcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxa a românilor. Privind istoria bisericeasca, observam ca odata cu schisma din 1054 au aparut si divergentele referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de "reconcilieri" pâna în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamt pecetluieste prin acestea:

Canonul 46 - "Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15] "

Canonul 47 - "Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupa adevar, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de catre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, sa se cateriseasca. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului, si nu osebeste pe Ierei de catre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]"

Canonul 68 - "Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonisit. Fara numai de ar dovedi, ca de la eretici are hirotonia. Ca cei ce de unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putinta a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]"
Canonul 50 - "Daca vreun Episcop, sau Presbiter nu va savârsi trei afundari ale unei Taine, ci o afundare, care se da întru Moartea Domnului, sa se cateriseasca. Ca nu a zis Domnul întru Moartea mea botezati. «Ci mergând, învatati pe toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfântului Duh» [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]"

La rânduiala Sfântului Botez se aminteste în Molitfelnic de cuvântul Sf. Simeon al Tesalonicului despre nasii la botez care trebuie sa fie ortodocsi, nicidecum eretici sau necunoscatori ai drepte credinte . Daca nasii trebuie sa fie ortodocsi botezati, cum numai mirunsi ar trebui sa fie primiti penitentii catolici? Nu ne vine usor a crede ca din omisiune, numai cap. 62 al pomenitului sfânt este amintit în rânduiala botezului, ci se cuvenea a arata si cele mai dinainte în care spune: "Iar de când s-au întâmplat izvodirea pentru dumnezeiescul Simbol, nu-1 mai avem pe Papa adevarat nici Apostolesc, nici Parinte." Daca cenzuratul Molitfelnic din `92 si urmatoarele ar urma Molitfelnicului bogat , la fila 314 am fi gasit lamurirea urmatoare: "Dar dupa cum se vede în cartea ce se numeste Aratare sau adunare pe scurt a Dumnezeiestilor Dogme ale credintei arata pentru îndumnezeitorul Botez cu mii de marturii de la toti Sfintii Prooroci, Apostoli, Ierarhi, prea înteleptii Dascali, ca cel ce nu se va boteza în trei afundari si în trei chemari ale Sfintei Treimi, sau va fi stropit, nu este desavârsit botezat. De aceea dar în puterea acestor prea mari marturii, zicem ca tot felul de eretic si apusean sa se boteze desavârsit cu toata orânduiala, iar nu numai cu ungere de mir."

În mod inexplicabil, poate datorita rugaciunilor savârsite la întrunirile ecumenice din ultima jumatate a secolului, rigorismul Sfintilor Parinti a fost înmuiat în practica actuala bisericeasca, ajungând pâna la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le face primirea în Biserica Ortodoxa doar prin ungerea cu Sfântul Mir si lepadarea verbala de papism, considerându-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte neesentiale de credinta. Sa ne aducem aminte ca de-a lungul vremurilor, Biserica a dat dovada de o larga întelegere sau pogoramânt, facut tocmai pentru îndreptarea si întoarcerea la dreapta credinta a ereticilor, dar de aici si pâna la a recunoaste tainele ereticilor ca valide, abuzându-se de iconomia si dragostea Bisericii - cea care nu se bucura de nedreptate ci se bucura de adevar - este o dovada clara de orbire duhovniceasca, data în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: "Ca a iconomisi se cuvine unde nu se face calcare de lege", iar tâlcuirea Canonului 46 Apostolic din Pidalionul de la Neamt întareste: "Cu adevarat rea iconomie este aceasta, când printr-însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi calcam scumpatatea sfintitelor Canoane, si primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum ca cu iconomie s-au facut închipuirea aceea, dintru aceasta este aratat, ca pâna atunci rasaritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o marturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-a facut la anul de la Hristos 1215 ca zice acesta în Canonul 4 ca rasaritenii nu liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfânta, spre curatire. Si apoi zice, ca Rasaritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Rasaritului, adica ca pe unii ce nu aveau botez sfânt si Apostolesc. (Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24)."
Consideram pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar marturiile Sf. Nicodim Aghioritul, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lamuri aceasta problema. În raspunsul catre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfântul parinte Nicodim sfatuieste despre botezul unui calugar transilvanean "molipsit de întinaciunea latinilor" ce a fost botezat prin stropire, ca "sa fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rasarit" urmând apoi sa primeasca, dupa o duhovniceasca sfatuire, si Taina Calugariei . Se vede cât de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum procedau sfintii cu dragoste de adevar. Profund cunoscator al canoanelor Bisericii, Sfântul Ioan Iacob nici macar nu primea a sta de vorba cu catolicii pâna ce acestia nu se botezau , iar din timpul Cuviosului Paisie asa a ramas marturia: "Iara prea cuviosul asupra tuturor celor ce venea de supt stapânirea papii, savârsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mântuirea omului" si înca "Au ereticii râmleni (romano-catolici, nn) cu al lor papa? Bine stiu ca vei zice ca sunt eretici si de vreme ce sunt eretici, precum si adevarat sunt, atunci Sfânta noastra Biserica îi afuriseste pe dânsii. Si pe care Sfânta Biserica îi afuriseste, si eu, împreuna cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc" iar despre uniati: "Ca pentru alte rataciri si erezii râmlenesti, ce nu se cuvine de acum sa si mai vorbim ca si cu toate ereziile cele râmlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mântuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mântuire."

Sa vedem însa indicatiile din Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea Botezului: "În caz de necesitate, orice persoana, chiar nebotezata, poate sa boteze daca are intentia ceruta. Intentia ceruta este sa vrea sa faca ceea ce face Biserica atunci când boteaza si sa foloseasca formula baptisimala trinitara" (Cap. 1256) iar mai jos declara ca: "A lega eficacitatea numai de materializarea rugaciunilor sau semnelor sacramentale în afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamna a cadea în superstitie" (Cap. 2111).
"Zice înca si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea "La început era cuvântul") "Nu te amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare. Si se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza." Ci si sfântul Leon în epistolia cea catre Nichita zice: "Nici un eretic da sfintenie prin taine." Iar Ambrosie în cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: "Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste."

Abaterea dogmatica si canonica a retras latinilor Duhul Sfânt, daca nu au Duhul Sfânt nu au har, iar daca nu au har nu au preotie, daca nu au preotie nu au Sfinte Taine, daca nu au Sfinte Taine nu au mântuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfânt si datator de viata face din tainele latinilor un teatru vrednic de plâns, în care omul implora harul unui dumnezeu faurit dupa trebuintele si placul sau.

Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns sa ai câteva viziuni cutremuratoare, sa radiezi de cuviosie si sa te supui papei, pentru a fi declarat sfânt chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d`Aquino (?1274) care în timpul somnului a fost pus la fiert în apa cu ulei si dupa o înselatoare lumina si stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost puse în tuburi de aur dinainte pregatite si au fost raspândite la diverse abatii si catedrale . Câta deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pacatele si a respinge orice slava vizionara. Este bine sa stim ca dupa schisma catolicii nu mai au sfinti, marturie ramânând lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor dumnezeiesti facute pentru vadirea înselarii catolice, amintim numai prabusirea zidurilor Manastirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce amenintati fiind cu moartea au cutezat sa savârseasca în biserica manastirii liturghia latina.
În fata încercarilor habsburgilor care stapâneau Transilvania din 1688, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumarati aparatori ai dreptei credinte ce au fost batuti, întemnitati, alungati si martirizati. Pomenim aici pe mucenicul Oprea (Miclaus) din Salistea Sibiului, preotul Moise Macinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin puterea cuvântului a întarit credinta stramoseasca si a stârnit oprobiul ereticului episcop unit de atunci, Inochentie Micu, care scria: "La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapa fara prohod si fara mângâieri duhovnicesti, copii si-i boteaza prin femei batrâne si se întâmpla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta." Tot în aceeasi perioada s-a ridicat si ieromonahul Sofronie de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii si proclamatii a reusit ca la 18 februarie 1761 la Alba Iulia sa adune un "Sinod" ale carui hotarâri a dat peste cap cei 60 de ani de robie pagâna, zeci de sate lepadând uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si manastiri care existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai ramas nici urma de viata monahala ortodoxa, Biserica ducându-si crucea prin codrii si munti.

Lupta împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor marturisitori si mucenici si a demonstrat istoriei ca Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci când toate altarele de piatra sunt pângarite si distruse, si ca Ortodoxia va ramâne vesnica si lucratoare în altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.
Integrarea în Biserica Ortodoxa nu poate fi realizata prin Taine care se savârsesc în afara limitelor sale canonice. Mântuirea omului se realizeaza numai în Hristos si în Biserica, dar în acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfânt, numai la limitele canonice. Dar daca omul nu se încorporeaza în Trupul Bisericii, nu se împartaseste de Sfintele Taine si nu lucreaza virtutile, nu va avea parte de mântuire. "S-a observat din istoria Bisericii ca, în perioadele când crestinii deveneau mai secularizati, s-au alcatuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sa discearna nestatornicia sa duhovniceasca, sa deosebeasca binele de rau si sa fie calauzit pe calea spre mântuire. Gresita folosire a legii, prefacând-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este legalismul nesanatos care întemeiaza dreptatea fariseica si îndreptatirea de sine care nu mântuiesc pe om."
Tocmai aici intervine diferenta. Daca acum o mie de ani s-a produs o ruptura în Biserica numita Schisma, astazi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latina, deoarece aceasta, dimpreuna cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat încet dar sigur spre erezie, ajungând astazi sa putem vorbi despre "teologia" catolica ca despre un sistem filozofic evoluat, iar despre eclesiologia latina ca un stil arhitectonic futurist, în care omul prin papa tine locul lui Dumnezeu pe pamânt si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin diverse indulgente si dispense . Daca în primii ani de dupa Schisma reprimirea latinilor în Biserica Ortodoxa se facea doar prin Mirungere - lucru pe deplin justificat deoarece atunci înca mai aveau Botezul Bisericii Apostolice - astazi departarile dogmatice si abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mântuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egocentrismului latin ce ar putea isca dihonie în sânul Bisericii.
Se cuvine asadar a nu ne lasa purtati de facatorii de basme care cauta cu dinadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicarii studiului comparat istoric în sfera religiei, a emanciparii fata de autoritatea supranaturala a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltarii dinamice a credintelor religioase - contra neschimbabilitatii dogmelor.

Catolicismul roman plecând de la aceasta idee, tinde tocmai la întemeierea unei împaratii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sa uneasca toata omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucât el pricepe crestinismul numai unilateral si orizontal, aceasta tendinta fireasca si legitima a crestinismului a degenerat într-o tiranie cruda, împotriva careia se revolta simtul national. Pricepând crestinismul ca o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului Testament, catolicismul roman în activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi având dreptul sa înghita toate popoarele si statele.

Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se ridica împotriva celorlalte "biserici" prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocârmuieste spre adevar prin ascultarea apostoleasca.

Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mântuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfânta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarâre statala, caci atunci când vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mântuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.

Fata de toate aceste abateri de la învatatura Bisericii primare - adevarata Biserica ecumenica - Biserica Ortodoxa nu deznadajduieste si nutreste speranta ca pâna la urma adevarul va triumfa, iar biserica romano-catolica va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se elibereze ea însasi de greutatea apasatoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si disciplinare, întrucât aceste teorii dogmatice sunt cu totul straine de adevaratul duh al Evangheliei lui Hristos si continua sa împinga Apusul în bezna infailibilitatii mintii sale.
07.08.2008 Marea Schisma-continuare de Agaton
MAREA SCHISMA

Schisma dintre Bizant si Roma a fost, negresit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea crestina s-a rupt în doua jumatati, iar aceasta sciziune ce dureaza înca, a determinat în buna masura destinul Rasaritului, ca si cel al Apusului. Biserica Rasaritului, care este esentialmente adevarata Biserica a lui Hristos, si-a vazut limitat câmpul cultural si geografic de actiune; pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantina.

Cât despre Biserica Apusului, ea a pierdut echilibrul doc-trinar si ecleziologic al crestinismului primar, iar acest deze-chilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.

La originea schismei se gasesc, legate inextricabil, mo-biluri teologice si neteologice. Ar fi zadarnic sa le negam pe unele sau pe altele. Ratiunile propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele vor împiedica solutionarea dificulta-tilor si vor provoca esecul tentativelor de unificare. Ele consti-tuie, pâna în ziua de azi, obstacolul major de care se împiedica bunavointa "ecumenica".
Începând înca din secolul al IV-lea, între Rasaritul si Apusul crestin se facea deja simtita o tensiune ecleziologica ce privea statutul papei în Biserica. Aceasta tensiune latenta a crescut de-a lungul timpului, transformându-se în secolul al IX-lea într-o opozitie deschisa.

Conflictul va avea ca fundal politic aparitia, în Occident, a imperiului carolingian.
Papa devenise din 754-755 si sef de stat. Regele francilor, Pepin cel Scurt, care fusese chemat de papa în ajutorul sau, îi daruieste acestuia din urma teritoriul cucerit de la longobarzi, în Italia centrala, sub denumirea de "Patrimonium Sancti Petri". Creându-si astfel un stat terestru, papa se emancipeaza de sub puterea politica a Bizantului, ba mai mult, face concurenta Imperiului bizantin, în calitatea lui de sef al unui stat numit Republica Romanorum.

Pentru sustinerea si justificarea crearii unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe doua documente neautentice:

1. Donatio Constantini, prin care pretindeau ca împaratul Constantin cel Mare ar fi donat Papei Silvestru I, Italia si cetatile ei, drept recompensa pentru ca l-ar fi vindecat de lepra prin baia botezului. Actul a fost dovedit neautentic în secolul al XV-lea de catre canonicul Laurentiu Valla din Florenta, deoarece se stie, dupa istoricul Eusebiu de Cezareea, ca împaratul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte, cu câteva zile înainte de moartea sa, întâmplata la 22 mai 337, la Ancyrona, la marginea Nicomidiei; si

2. Decretaliile pseudo-isidoriene, o colectie de canoane si decrete, parte autentice, parte falsificate si parte imaginate, atribuite pe nedrept lui Isidor de Sevilla (? 636). Aceste decre-talii au folosit papei si pentru sustinerea suprematiei papale.
Spre sfârsitul secolului al IX-lea, Carol cel Mare, regele franc, a început sa emita pretentii la titlul de împarat roman. Neobtinând recunoasterea din partea Bizantului, el a decis sa surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzatia de erezie: împaratul Rasaritului nu putea sa mai pretinda succesiunea împaratilor crestini, deoarece «venera icoanele si marturisea ca Sfântul Duh purcede "de la Tatal prin Fiul" si nu "de la Tatal si de la Fiul"». Aceste acu-zatii, aduse de Carol în celebrele Carti caroline adresate papei în 792, se opuneau în mod clar deciziilor celui de-al saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) si deschideau interminabila controversa greco-latina asupra lui Filioque (adaugarea în Crez la formula "Duhul Sfânt, Care de la Tatal purcede" a expresiei "si de la Fiul", care nu exista în original). Mai multi episcopi si teologi franci s-au lansat atunci într-o controversa antigreaca sub patronajul curtii de la Aix-la-Chapelle.

Din fericire, Biserica Romei, acceptând patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare împotriva Rasaritului. Papa Adrian I (772-795) si Leon al III-lea (795-816) au luat apararea Sinodului de la Niceea si au respins cu tarie introducerea lui Filioque în Simbolul de credinta. Totusi, în noaptea de Craciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schisma politica între Apus si Rasarit.

Conflictele secolelor al IX-lea si al XI-lea vor izbucni atunci când interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretentiile canonice ale papilor împotriva Bizantului.

Începând cu secolul al VIII-lea, istoria papalitatii este dominata de problemele relatiilor cu imperiul carolingian. În secolul al VIII-lea si mai ales în secolele al X-lea si al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape în întregime dominati de împaratii franci; papi curajosi vor reusi totusi sa se împotriveasca.

Dar, desi marii papi reformatori cautau independenta Bi-sericii, ei erau mostenitorii unei civilizatii carolingiene care se definise pe sine prin opozitie cu Rasaritul si se dezvolta în afara traditiei Sfintilor Parinti ai Bisericii: doar latina si occidentala, aceasta civilizatie era comuna papilor si împaratilor Apusului.

Papa Nicolae I (858-867) a fost un luptator pentru întemeierea unui imperiu spiritual mondial, în fruntea caruia sa troneze "urmasul Sfântului Petru". El sustinea ca detinatorul "scaunului apostolic" ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a pastori pe toti credinciosii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecatorul suprem care poate sa judece si sa cheme spre justificare în fata tronului sau, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci si pe episcopi, mitropoliti, ba chiar si pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotarârile sale au valoarea si puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul Roman de la 863. Se mai preciza si ca orice abatere de la o dispozitie papala atrage dupa sine lovirea cu anatema.
El a împins pretentiile jurisdictionale si împotriva titularu-lui scaunului de la Constantinopol, amenintând cu depunerea pe Patriarhul Fotie. Desi a cautat sa separe puterea spirituala de cea lumeasca, s-a simtit judecatorul si duhovnicul suprem si nediscutat al principiilor lumesti, în chestiuni de natura biseri-ceasca.
Prin Nicolae I, papalitatea romana a cautat sa devina un imperiu lumesc, o teocratie pontificala.

Pe de alta parte, grecii îi acuzau pe apuseni de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate si de sânge, postul de sâmbata, mâncarea de oua si brânza în sâmbetele si duminicile Paresimilor, introducerea «missei» romane în locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mântui-torului sub forma unui miel, si mai ales învatatura ca Sfântul Duh purcede «de la Tatal si de la Fiul» - învatatura ce fusese impusa în tot imperiul carolingian.
Totodata exista si disputa privind provinciile Iliricului Oriental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia si Creta, ce fusesera trecute de împaratul Leon III Isaurul sub jurisdictia Constanti-nopolului, pentru ca fusese acuzat de papa ca eretic, si asupra carora papa emitea pretentii permanent.

Un alt focar de conflict dintre Rasarit si Apus era faptul ca cea mai mare parte a tarilor slave fiind pe punctul de a adopta religia crestina, ezita în fata presiunilor politice si religioase venite din partea celor doua imperii rivale: Bizantul si imperiul franc. Pe rând, regii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiti latina ca limba liturgica, si un ritual apusean care avea în liturghie cântarea simbolului de credinta cu Filioque), supu-nându-se jurisdictional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese deocamdata admis).

Papa Ioan al VIII-lea a înteles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea crestina atitudinea predecesorilor sai imediati. A dat dreptate grecilor în problema limbilor liturgice si în cea a lui Filioque; trimisii sai la Constantinopol au condamnat laolalta cu întreaga Biserica a Rasaritului faimosul adaos "si de la Fiul" la simbol. Sinodul din 879-880 reprezinta un model al felului în care Biserica Ortodoxa întelege unitatea crestinilor: o unitate în credinta, careia primatul roman îi poate fi o marturie, dar a carui origine nu este aceasta.

Totusi cele doua popoare, grecii si romanii, cu predispo-zitii si înclinatii diferite, deosebiti prin limba, cultura si civilizatie, ajung în secolul al IX-lea sa nu se mai înteleaga, sa se priveasca chiar cu raceala si resentimente.

În secolele X si XI papalitatea a cunoscut una dintre cele mai profunde decaderi din istoria sa, demnitatea papala fiind obtinuta prin uneltiri, crime, intrigi de curte si favoruri josnice.

Papalitatea s-a amestecat si în certurile ivite la Constanti-nopol în jurul ocuparii scaunului patriarhal, marind astfel ura Rasaritului Ortodox contra Apusului Catolic. Împaratul Roman I Lekapenos a ridicat în 933 la patriarhie pe fiul sau Teofilact, înlaturând pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca actiunea lui sa fie canonica, a crezut potrivit sa se adreseze Bisericii Romei, rugând pe Papa Ioan al XI-lea sa recunoasca pe noul patriarh. Papa s-a grabit sa satisfaca dorinta împaratului. Dupa moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii urmatori n-au voit sa se supuna Romei, asa încât dezacordul dintre Roma si Constanti-nopol a devenit si mai pronuntat.
În 1014 împaratul Henric al II-lea a venit la Roma pentru a fi încoronat de papa Benedict al VIII-lea si a obtinut ca la încoronare sa fie adoptat un rit germanic, adica în Liturghie crezul sa fie cântat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie II, numele papei a fost sters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci înca de la începutul secolului al XI-lea comuniunea în cele sfinte era efectiv rupta între cele doua "Rome".

Aceasta stare de puternica tensiune ce se instalase între Apus si Rasarit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe lânga cele vechi, noile "inovatii" ale latinilor, dintre care introducerea unor obiceiuri mozaice în crestinism, întrebuintând azima în locul pâinii dospite la savârsirea Sfintei Euharistii, si altele), l-au hotarât pe Împaratul Constantin Monomahul sa convoace un sinod la Constantinopol.
Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, când tensiunile între Roma si Constantinopol se aplanasera, situatia avea aceasta latura tragica, ca, din pricina ignorantei reciproce, Rasaritul si Apusul pierdusera criteriul ecleziologic comun ce le permitea altadata sa se înteleaga. Pentru unii, scaunul Romei era criteriul unic al adevarului, pentru ceilalti, Duhul Adevarului odihnea asupra întregii Biserici si se exprima în mod natural pe calea sinodala.

Papa Leon IX a acceptat propunerea împaratului Constan-tin Monomahul si a trimis la începutul lui ianuarie 1054 o delegatie papala la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost ca acesta, un om mândru si îngâmfat, nu-i putea suferi pe greci - spre exemplu, epitetele injurioase «câine murdar, musca-ti limba» adresate lui Nichita Pectoratul, staretul Manastirii Studion, care scrisese câteva scrisori împotriva latinilor, arata îndestul ura lui fata de greci; chiar cercetatorii si istoricii catolici se mira cum de a putut papa trimite în delegatie la Constantinopol niste soli atât de aroganti, violenti si mândri.

Împaratul i-a primit cu onoruri, ceea ce a marit si mai mult orgoliul delegatilor. Humbert si ceilalti au fost gazduiti la Manastirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, stiind ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-a comunicat ca toate chestiunile si neîntelegerile bisericesti vor fi discutate în sinod (totodata el punea si la îndoiala autenticitatea scrisorilor oficiale ale delega-tilor, deoarece papa era în acel moment prizonier al norman-zilor, si nu putea, se pare, sa semneze scrisori oficiale).

În fata reticentelor patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfânta Masa din Biserica Sfânta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzatiile cele mai neverosimile, învinuirea cea mai grosolana fiind aceea ca grecii ar fi scos(!) din Simbolul Credintei învatatura ca «Duhul Sfânt purcede si de la Fiul» - Filioque -, când se stie de oricine ca Sfânta Scriptura, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice vorbesc lamurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatal, iar nu din doua izvoare, din Tatal si din Fiul.
Din faptul ca au adus învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar ca delegatii papali nu venisera la Constantinopol sa trateze frateste într-un sinod, ci sa impuna. În fond învinuirile aduse erau simple pretexte, caci dincolo de diferentele dogmatice, rituale si disciplinar-canonice, dincolo de raceala sufleteasca, dincolo de patimile politice si slabiciunile omenesti, adevaratul motiv al dezbinarii religioase din 16 iulie 1054 îl constituie conceptia ecleziologica gresita a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situeaza deasupra tuturor episcopi-lor si credinciosilor, aceasta conceptie fiind sustinuta cu tarie în continuare de catre papa.

Patriarhul Constantinopolului a raspuns anatematizându-i pe trimisi prin sinodul sau.

Este drept, cum spun multi cercetatori, ca contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054, ci ca abia mai târziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, când cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit si pângarit Bizantul, despartirea creata s-a adâncit tot mai mult.

În secolele XIII-XV, sub presiunea crescânda a islamului, care ameninta din ce în ce mai mult Imperiul bizantin, s-au facut unele încercari de unificare între Constantinopol si Roma, deoarece papa impunea, ca prima conditie pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.

Astfel, cea mai importanta încercare a avut loc la sinodul de la Ferrara-Florenta, din 1438-1439, unde li s-a impus ortodocsilor acceptarea celor "patru puncte florentine" (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Uzul de a savârsi Sfânta Împartasanie si cu pâine nedospita, «azima»; 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatal si de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu - în afara de rai si iad mai exista un loc curatitor). Dar, desi din cauza presiunilor politice, majoritatea participantilor au semnat un act de unire, Biserica Ortodoxa nu l-a recunoscut niciodata.
Asadar toate încercarile de unificare între Apus si Rasarit au fost si sunt sortite esecului, câta vreme nu se va reveni în Apus la Traditia Sfintilor Parinti. Caci, în ceea ce priveste primatul papal, critica antiromana nu se refera la Apostolul Petru însusi si la pozitia sa personala în sânul grupului celor doisprezece si în Biserica primara, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romana ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci când Noul Testament nu dadea nici o informatie despre sacerdotiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia si, mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cartii Faptelor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decât Roma dreptul de a se numi "scaunul lui Petru"?

Desigur, bizantinii recunosteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unica origine, faptul mortii lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, între care cei mai importanti erau aceia ca Roma era o Biserica "foarte mare, foarte veche si cunoscuta de toti", dupa expresia Sfântului Irineu din Lyon, ca în ea se pastrau mormintele a doi apostoli "corifei", Petru si Pavel, si mai ales faptul ca era capitala Imperiului: faimosul canon 28 al sinodului ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urma punct.

În alti termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv si divin, o putere pe care episcopul Romei o poseda în virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formala, recunoscuta de Biserica prin sinoade.

Fara îndoiala ca papa nu putea, în aceste conditii, sa se bucure de un privilegiu de infailibilitate: daca prezenta sa, sau cea a trimisilor sai, era considerata necesara pentru ca un sinod sa fie "ecumenic", adica sa fie cu adevarat reprezentativ pentru episcopatul întregului imperiu - prezenta altor mari Biserici era de altfel considerata ca la fel de necesara -, opinia sa nu era niciodata socotita ca adevarata de la sine.
Bisericile Rasaritului puteau trai veacuri la rând în afara comuniunii romane fara sa le pese prea mult de aceasta situatie, iar al VI-lea sinod ecumenic nu a avut nici o retinere în a condamna memoria papei Honorius pentru sustinerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.

Pentru bizantini nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru - Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paste oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. - ca putându-se raporta doar la episcopii Romei si numai la ei. Interpretarea romana nu poate fi întâlnita, într-adevar, în nici un comentariu patristic al Scrip-turii, Parintii vazând în aceste cuvinte mai ales recunoasterea de catre Hristos a credintei în Iisus, Fiul lui Dumnezeu, marturisita pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii în masura în care el marturiseste aceasta credinta. Iar toti cei ce-l au ca model pe Petru si marturisirea sa, sunt si ei mostenitori ai fagaduintei: pe ei, pe credinciosi, este cladita Biserica.

Aceasta interpretare generala, pe care o întâlnim la Parinti, primeste totusi o corectie ecleziologica în literatura patristica: episcopii - toti episcopii - sunt într-adevar investiti cu un dar special al învataturii. Însasi functia lor consta în a proclama adevarata credinta. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Aceasta conceptie, pe care o gasim exprimata cu claritate de Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) si pe care o regasim de-a lungul întregii istorii a traditiei Bisericii, a fost reluata de teologii bizantini.

Deci în conflictul ce opunea Apusul si Rasaritul era în ca-uza o profunda divergenta ecleziologica. Aceasta divergenta pri-vea natura puterii în Biserica si, în fond, natura Bisericii însasi.

Pentru Rasarit, Biserica era, înainte de toate, o comuni-tate în care Dumnezeu era prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea si învierea Domnului si prin care a doua Sa venire este anuntata si anticipata. Or, plenitudinea acestei realitati - deci, totodata, plenitudinea adevarului si a slujirii - este prezenta în fiecare Biserica locala, în fiecare comunitate crestina reunita în jurul mesei euharistice si având în fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru si al celorlalti apostoli.

Într-adevar, un episcop nu este succesorul unui singur apostol si are putina importanta faptul ca Biserica sa a fost întemeiata de Ioan, Pavel sau Petru, sau ca are o origine mai recenta si mai modesta. Functia pe care o ocupa presupune ca învatatura sa este conforma propovaduirii comune a apostolilor carora Petru le era purtator de cuvânt, ca el ocupa la masa euharistica însusi locul Domnului, ca este, dupa cum scria în secolul I Sfântul Ignatie al Antiohiei, "icoana a Domnului" în comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esentialmente aceleasi la Ierusalim, la Constantinopol sau la Bucuresti, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru ca El le daruieste tuturor plenitudinea.

Bisericile locale nu sunt totusi comunitati izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credinta si marturisire. Aceasta identitate se manifesta mai cu seama cu ocazia sfintirilor episcopale ce necesita reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace marturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic începând cu secolul al III-lea si treptat s-a stabilit între Biserici o "ordine" de fapt.

Aceasta "ordine" ce comporta un primat universal - cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului - si primate locale (mitropoliti, azi conducatori ai Bisericilor "autocefale") este totusi susceptibila de modificari; ea nu este de esenta ontologica, nu încalca identitatea fundamentala a Bisericilor locale si este supusa formal marturisirii unanime a unei unice credinte ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde în mod necesar orice drept al primatului.

Se vede astfel unde se afla radacina însasi a schismei dintre Rasarit si Apus. În Apus, papalitatea, la capatul unei lungi evolutii de-a lungul timpului, pretinde, conform hotarârilor din 1870, o infailibilitate doctrinara si, în acelasi timp, o jurisdictie "imediata" asupra credinciosilor. Episcopul Romei este deci criteriul vizibil al adevarului si conducator unic al Bisericii universale, fara ca totusi sa posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.

În Biserica Ortodoxa, nici o putere de drept divin nu ar putea exista în afara si deasupra comunitatii euharistice locale constituita de ceea ce numim azi o "dieceza". Ierarhia episcopilor si relatiile dintre ei sunt reglate de canoane si nu au un caracter absolut. Nu exista deci nici un criteriu vizibil al adevarului, în afara consensului Bisericilor a caror cea mai naturala expresie este sinodul ecumenic. Totusi chiar acest sinod - am vazut aceasta mai sus - nu are o autoritate de la sine, în afara si deasupra Bisericilor locale, si nu este decât expresia si marturia acordului comun. O adunare formal "ecumenica" poate chiar sa fie respinsa de Biserica (exemple: Efes 449, Florenta 1438-1439). Permanenta adevarului în Biserica este deci un fapt de ordin supranatural, asemanator în toate privintele realitatii Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibila experientei religioase, însa nu examenului rational, si nu ar putea fi supusa normelor de drept.

Unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în credinta si nu o unitate de administratie; într-adevar, unitatea adminis-trativa nu poate fi decât expresia unei comune fidelitati fata de adevar. Daca unitatea de credinta ar fi putut fi determinata de un organism vizibil si permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele si luptele Parintilor nu ar fi avut nici un sens. Înca si azi, orice realipire la Biserica a comunitatilor separate de ea presupune în mod unic si inevitabil acordul lor asupra credintei.

Între Roma si Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui deci în mod necesar sa fie purtat asupra rolului pe care îl acorda înca ecleziologia romana bisericii locale si episcopatului.

Dupa Vatican I, papa este judecatorul ultim în materie doctrinara si, pe de alta parte, exercita o jurisdictie "imediata" asupra tuturor catolicilor. Iar dupa Vatican II - în ciuda sperantelor care erau cu privire la acest conciliu, si cu toate ca afirmatiei categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectiva (aducând o definitie a episcopatului care, în unele privinte, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) -, papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopala autoritatii prima-tului papal, ceea ce nu se întâmplase la Conciliul I Vatican, zicând ca "Colegiul sau corpul episcopal - se subliniaza în acea hotarâre de la Conciliul II - nu are autoritate decât numai împreuna cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia ramâne întreaga asupra tuturor, fie pastori, fie credinciosi".

Biserica Catolica învata gresit urmatoarele puncte doctrinare mai importante:
a) Filioque. Catolicii zic ca Duhul Sfânt purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal si este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15, 26).
b) purgatoriul. Între rai si iad zic ca ar fi un foc curatitor numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu si-au ispasit pe pamânt anumite pacate, apoi se duc în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptura si nici Sfânta Traditie nu vorbeste despre asa ceva.
c) suprematia papala. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamânt; mai mare decât toti patriarhii - pozitie nerecunoscuta de Biserica Universala. Papa se numeste pe sine urmasul Sfântului Petru.
d) infailibilitatea papala. Conciliul I Vatican din 1870 a recunoscut "infailibilitatea papala", zicând ca papa nu poate gresi ca om, în materie de credinta, când predica, facându-l egal cu Dumnezeu, ceea ce iarasi este o dogma noua, respinsa de Biserica Ortodoxa .
e) azimile. Savârsirea Sfintei Euharistii cu azima, ca evreii, în loc de pâine dospita.
f) imaculata conceptie. Ei spun ca Maica Domnului este nascuta de la Duhul Sfânt, fara pacat stramosesc.
g) transsubstantierea. La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, când se zice: Luati mâncati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri.
h) celibatul preotilor. Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, împotriva hotarârilor Sinoadelor Ecumenice, care au decis ca preotii de mir sa aiba familie. Iar hirotoniile lor se fac în alt chip, nu prin punerea mâinilor, cum au predanisit Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, ci prin ungere ca în legea veche.
i) indulgentele papale. Învatatura despre indulgente, ca adica prin cumpararea unor biletele, date de papa, se iarta pacatele. Alta ratacire. Ei afirma ca sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
j) mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii au dreptul acesta.

Totodata mai gresesc si cu urmatoarele :
- împartasania pruncilor nu o dau dupa botez îndata, ci o amâna pâna ajung la un numar de ani, din care cauza multi dintre copii mor nebotezati si neîmpartasiti;
- împartasirea laicilor numai cu Trupul, nu si cu Sângele Domnului;
- administrarea Botezului prin turnare si stropire cu apa, iar nu prin afundare;
- îngaduinta de a se mânca lapte, oua si brânza în Postul Mare si oricând carne de animale sugrumate;
- dezlegarea miercurii si a vinerii si a celor doua zile dintâi ale Postului Mare;
- nuntile lor se fac împotriva pravilei, ca se iau rudenii pâna si cei mai aproape;
- savârsesc mai multe liturghii într-o zi la acelasi altar;
- preotii si diaconii lor nu se împartasesc din acelasi potir cu credinciosii ca la noi;
- se împartasesc unii pentru altii;
- nici arhiereul lor, nici preotii lor nu fac slujbe în sobor;
- chipul calugaresc care dupa pravile este unul, ei îl desfac si îl împart în multe feluri;
- din cauza celibatului clerului moralitatea publica sufera.

Chiar si în cult, ea a introdus unele inovatii care o departeaza mult de Biserica primelor veacuri, ca de pilda statuile, muzica instrumentala, adorarea Inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latina ca unica limba de cult si altele .
Asadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice, liturgice si traditionale, noi numim pe catolici schismatici si nu putem sa ne unim cu ei atâta vreme cât continua sa propova-duiasca în continuare aceste erezii.
07.08.2008 Primatul petrin - lui Levit de Luca
In mesajul despre "Primatul petrin", dl Levit relateaza pozitia catolica despre acest subiect, cu "dovezile" istorice cunoscute. Acestea au fost demontate punct cu punct de Pr. Wladimir Guettee in cartea sa "Papalitatea schismatica", aparuta la mijlocul sec. 19. Cartea se gaseste pe net:

http://www.scribd.com/doc/43940/Vladimir-Guittee-Papalitatea-schismatic

Alte raspunsuri la argumentele dlui Levit am dat pe forum-catolic (inclusiv despre falsurile fabricate de istoriografia catolica si despre scoaterile din context). Mi-e teama ca sunt putini cei care mai urmaresc discutia noastra pe acest forum, de aceea ii rog, daca vor sa afle pozitia ortodoxa, sa citeasca in cartea Parintelui Wladimir Guettee sau pe forumurile unde s-au dezbatut deja aceste subiecte.

Ce nu explica dl. Levit (pentru ca nici nu poate) este de ce primatul papal nu apare in niciun canon al Bisericii din primul mileniu? Este posibil ca timp de 1000 de ani sa nu apara nicaieri in legislatia oficiala a Bisericii referiri la primatul papal? Conciliul de la Sardica (343), un conciliu local al episcopilor din partea apuseana a Imperiului, nu vorbeste despre primatul papal, asa cum in mod tendentios interpreteaza catolicii. Episcopul Romei, in calitatea de episcop al capitalei (Roma) avea prerogative in materie de judecare a cauzelor bisericesti, in calitate de instanta de apel. Aceleasi prerogative sunt acordate de un sinod (ecumenic de asta data) scaunului de Constantinopol, Noua Roma (i.e. noua capitala): canoanele 9 si 17 ale sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451). La acest sinod nu se stabileste defel ca patriarhul de Constantinopol este supus papei, asa cum minte pe fata dl. Levit. Canonul 30 al acestui sinod de la Calcedon (451) numeste cu titlul de arhiepiscop pe trei din episcopii acelui timp: pe episcopul din Alexandria, pe episcopul din Roma si pe episcopul din Constantinopol, pe care ii pune in pozitie de egalitate, asa cum mai inainte o facuse in mod asemamantor canonul 6 de la sinodul I ecumenic (Niceea 325). Manipularile catolicilor sunt evidente si arata reaua lor intentie. Majoritatea crestinilor nu s-au ocupat cu citirea canoanelor date de sinoadele din primul mileniu. Daca ar face-o, minciuna catolica ar iesi imediat la iveala.

Am sugerat sa se citeasca canoanele de la sinodul din Cartagina din 419, desfasurat cam in aceeasi perioada, ca si scrisorile episcopilor africani catre papii Bonifaciu si Celestin. Acolo se poate vedea opozitia clara a episcopatului african fata de tendintele tot mai accentuate de ingerinta ale Romei in treburile lor. Mecanismul era acesta: unii clerici nemultumiti de starea lor, avand conflicte cu alti clerici din Africa, se duceau la Roma cu reclamatii. Sinodul din 419 le interzice expres clericilor africani sa se duca in audienta la episcopul Romei fara incuviintarea episcopului eparhiot. Se pare ca devenise o practica ca cei nemultumiti sa-si incerce norocul la Roma. Sub pretextul ca se duc cu treburi in capitala, odata ajunsi acolo faceau tot posibilul sa ajunga la papa. Profitand de calitatea sa de episcop din capitala Roma, papa a gestionat in favoarea sa aceste nemultumiri. In prejma sinodului din 419, papa trimisese niste legati care sa impuna la fata locului punctul de vedere al papei. In acest sens, legatii declarau sus si tare ca fac aceasta in virtutea unor hotarari (inexistente!) ale sinodului de la Niceea (325). In fata unor astfel de minciuni, episcopii africani hotarasc sa atraga atentia papei sa inceteze cu astfel de tertipuri josnice, care nu urmaresc altceva decat marirea puterii sale. Din textul canoanelor si al celor doua scrisori reies clar urmatoarele:

1. Episcopul Romei se bucura de autoritate in calitatea sa de episcop al capitalei (asa cum astazi in BOR episcopul capitalei Bucuresti=patriarhul are autoritate in intreaga tara, desi e supus si el sinodului)

2. Nici pomeneala de vreun primat de drept divin, de "Urmasul lui Petru" si de alte "dovezi" ale ultramontanistilor.

3. Episcopii africani isi cunosc foarte bine drepturile, de aceea il pun la punct pe papa. Un secol mai tarziu, un sinod african l-a condamnat pe papa Vigilius, considerand ca acesta a parasit ortodoxia. Unde e primatul papal? Unde e infailibilitatea? Vorbe in vant, nascocite de cei ce s-au departat de la adevarul Bisericii.
07.08.2008 Sf. Fotie de Luca
O demontare a interpretarii postate de dl. Levit se gaseste in:

http://www.scribd.com/doc/32948/Asterios-Gerostergios-Sfantul-Fotie-cel-Mare

http://www.scribd.com/doc/48900/A-Gerostergios-Sfantul-Fotie-cel-Mare-Schisma-dintre-Rasarit-si-Apus

Ma voi referi doar la una din concluziile dlui Levit:
"Autorii Schismei au fost patriarhii Photius (Fotie) si Mihail Kerularie (Faclierul)."

Povesti! Responsabili de schisma sunt cei care au schimbat credinta (Filioque si altele) si au incercat sa-si impuna suprematia in Biserica. Ortodocsii s-au opus acestor schimbari. Continuitatea ortodoxa este evidenta, la fel cum evidenta este si discontinuitatea catolicismului.
07.08.2008 Despre originile schismei de Luca
Despre originile schismei scrie Parintele John S. Romanides in: "Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between Theology and Society," Holy Cross Orthodox Press 1981.

http://www.romanity.org/data/contd.htm

http://www.romanity.org/htm/rom.16.en.romanity_romania_roumeli.01.htm
07.08.2008 "Argumentul Afanasiev" de Luca
Am gasit comentariul forumistului Ioan despre asa-zisul "argument Afanasiev":

"Euharistia, sfanta impartasanie, cum scria Nicolai Afanasiev intr-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atentie, tovarasi de drum ai nefartatului!, "principala legatura intre catolici si ortodocsi"...."Cand noi participam, scrie Afanasiev, la o adunare euharistica, noi suntem uniti cu toti cei care, in acel moment, participa la o adunare euharistica, si nu doar a Bisericii ortodoxe, ci si a Bisericii catolice, intrucat peste tot se savarseste una si aceeasi euharistie: Hristos este acelasi, ieri, azi, in vesnicie".

Raspuns:
Desi este valoroasa ideea exprimata de Afanasiev ca factorul intemeietor al Bisericii este Sfanta Euharistie, ulterior ea a fost completata. A se vedea in acest sens Ioanis Zizioulas, "Fiinta eclesiala".
Niciun teolog nu este infailibil, deci nici Afanasiev. Cand spune ca prin Euharistie se realizeaza unitatea dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Catolica, Afanasiev este unilateral, pentru ca uita sa aminteasca de diferentele care separa cele doua Biserici. Canoanele Bisericii nedespartite sunt exclusiviste, nerecunoscand euharistia savarsita de cei care nu fac parte din Biserica. Afanasiev considera ca Biserica=adunarea euharistica, dar uita sa spuna ca nu orice adunare care pretinde ca savarseste euharistia chiar o si face in mod real. Comuniunea euharistica presupune o aceeasi credinta. Cum intre BO si BC nu este o unitate de credinta, cum ar putea fi comuniune euharistica? Insasi Euharistia este vazuta diferit in BO si BC. Ma gandesc la credintele diferite despre persoana Duhului Sfant (sfintitorul euharistiei), despre epicleza sau absenta epiclezei, despre calitatea de crestini botezati valid (in numele carei Treimi? A celei ortodoxe, deschise catre om prin energiile necreate, sau a celei catolice, care refuza contactul cu creatia sa? Botez prin afundare sau prin stropire? Botez care uneste cu Hristos, cel care a indumnezeit natura umana pe care a luat-o, sau botez "augustinian"? ), despre preoti care invoca pe Duhul Sfant sau preoti care actioneaza "in persona Christi", magic, ocolind lucrarea Duhului Sfant?

In concluzie, vestitul "argument Afanasiev" al forumistului Ioan (probabil un alias al lui Cristian Badilita) este lipsit de greutate si prinde la crestinii superficiali. Parintii ortodocsi au fost mereu intransigenti. Compromisurile in materie de dogma trebuie respinse chiar si atunci cand sunt imbracate in amablajul inselator al "iubirii fata de aproapele". In cazul de fata, aproapele este heterodox. Sa paraseasca ratacirile si sa se intoarca la ceea ce s-a crezut la inceput. E usor sa ajungem la comuniune daca adeptii BC se vor intoarce la ortodoxie.
07.08.2008 Numai binecuvantari ! de Levit
Legat de Afanasiev :

http://greco-catolica.org/a364-Cristian-Badilita-Impartasirea-mitropolitului-Corneanu-si-caterisirea-bunului-simt.aspx

In acest articol gasiti despre Afanasiev .

Inainte de a incheia dorindu-va traditionalele binecuvantari si multa pace si bine sa recapitulam cate ceva :


1."Stapane mult milostive Doamne, Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, carele pe Petru verhovnicul Ucenicilor si Apostolilor ai zidit Biserica Ta, si ai dat lui cheile imparatiei cerurilor, si cu harul Tau ai voit a se da lui toata puterea, ca sa fie legate in cer, cate de dansul s-au legat, asemenea si dezlegate sa fie in cer, cate de dansul s-au dezlegat pe pamant ... "

pe Petru ai zidit ...CLAR CA BUNA ZIUA ..text ortodox . Poate ne spune Luca in ce carte de cult gasim aceasta .

2. Honorius I NU a fost condamnat de un sinod ecumenic. Faptul ca la 11 ani de la incheierea sinodului al treilea de la Constantinopol, se intalnesc unii la chemarea imparatului sa il continue, fara ca Papa sa il aprobe, ramane in istorie, cum ziceti, dar nu ca si conciliu ecumenic. Tot asa ramane in istorie si conciliul al doilea de la Efes, dar care e relevanta pentru Biserica Catolica?

In ce priveste Donatio Constantini si Decretaliile pseudo-Isidoriene

- Donatio Constantini face parte din Decretaliile pseudo-Isidoriene alaturi de alte documente unele autentice altele false.
-Biserica Catolica nu contesta faptul ca autenticitatea lor e indoielnica.
-Autenticitatea lor a fost pusa la indoiala abia in sec 15.
- Doctrina infailibilitatii papale nu se bazeaza in nici un fel pe niciunul dintre documentele amintite.
- Se pare ca intentia Decretaliilor era sa-i sprijine pe episcopii ce aveau de suferit din pricina abuzurilor puterii laice, pretinzand pentru Biserica puteri ce nu le avea. (originea lor ar fi de pe undeva de prin Nord-Vestul Frantei)
- Primul mileniu (si nu numai) e plin de falsuri de tot felul, mai mult sau mai putin ingenioase. De la pretinse carti scripturistice, inclusiv o epistola a lui Isus catre regele Abgar, pana la pretinse scrisori ale episcopilor orientali care sprijineau o erezie sau alta. Mai e nevoie sa amintesc si de pseudo-Dionisie Areopagitul?
- Daca Papa Leon IX le-a amintit in scrisoarea sa catre Cerularie alaturi de alte surse autentice a facut-o pentru ca nu avea de unde sa stie ca sunt contrafacute, la mai bine de 200 de ani de la aparitia lor.
- Si in rasarit, in special grecii considerau documentele ca fiind autentice si avand o mare importanta, pentru ca pretinzand pentru Constantinopol drepturile Romei vechi pretindeau si pentru clericii rasariteni aceleasi drepturi pe care papa le daduse clericilor apuseni.

3. Mineiul pe luna ianuarie, ziua 16:
"Astazi temelia Bisericii, Petru, piatra credintei, ne pune inainte cinstitul lant...Temelia Bisericii, piatra credintei, mai marele apostolilor, temelia cea neclintita a dogmelor, verhovnicul [capul] apostolilor ... punatorule de lege... pastorule al turmei lui Hristos, Petre slavite... Roma neparasind, la noi ai venit,... cel ce ai fost decat apostolii mai intai pe scau sezator... pe temelia credintei sufletele credinciosilor le-ai zidit."

Mineiul pt. sarbatoarea Sf. Leon cel Mare, Papa Romei
"Cum te vom numi pe tine, de DUmnezeu insuflate? Cap al Bisericii lui Hristos celei drept credincioase [ortodoxe], ochiul bunei credinte... cel de acum urmatorul cinstitului Petru si imbogatit cu scaunul cel mai de sus al aceluia..."

(Si ca sa fim in spiritul vremilor Sfantului Leon cel Mare (cu putin timp inainte), la Conciliul Ecumenic din Efes (431), preotul Filip, delegatul papei, si-a inceput discursul spunand: "este un lucru cunoscut de toate veacurile ca Iisus i-a dat lui Petru puterea de a conduce Biserica". Mai apoi spune: "sfantul si fericitul nostru episcop, papa Celestin, urmasul si loctiitorul legitim al lui Petru, ne-a trimis pe noi pentru a-l reprezenta la acest sfant conciliu". Nimeni nu a vociferat sau protestat la aceste afirmatii.)

Mineiul lunii noiembrie, tiparit la Neamt, 1845, ziua 25 a lunii:
Slava a Sf. Clement
"De supararile patimilor odihnindu-ti gandul, l-ai facut a se zabovi la cunostinta celor ce sunt cu adevarat, prea sfintite Clemente. Pentru aceea cela ce chiar si mai inainte de toate acestea, te-au tras la aceasta, prin Varhovnicul Apostolilor, Petru, carele te-au invatat pe tine cele dumnezeiesti, si te-au lasat vrednic urmatoriu lui si in urma caruia bine ocarmuind Biserica, pre intelepte, ...."

Vechea rugaciune de dezlegare pt. morti:
"Care pe verhovnicul ucenicilor si apostolilor tai, Petru, ai zidit Biserica ta si i-ai dat lui cheile imparatiei cerurilor"
propusa de Sf. Sinod a fi schimbata cu "Cela ce dupa sfanta Ta inviere din morti cea de a treia zi, cu darul tau ai binevoit a da sfintilor tai ucenici si apostoli cheile imparatiei cerurilor". De ce oare s-a schimbat rugaciunea, ca doar n-a compus-o papa?! Oare Sfintii Parinti care au compus-o au spus ceva gresit?
Cum iti explici toate colindele romanesti, icoanele in care Sf. Petru are cheile imparatiei (si nici unul dintre ceilalti apostoli), si de ce sa nu mentionez povestile si chiar bancurile in care Sf. Petru este cel care sta la poarta cerului, nu ceilalti apostoli? Oare nu-i destul de evident?

4. http://www.newadvent.org/cathen/12043b.htm - despre Fotie

5. Papa Leon cel Mare, cinstit ca sfant de BO, a respins net canonul 28 de la Calcedon, care sugera ca ratiunea primatului Romei ar fi una umana, administrativa, si nu de drept divin. Desi BC recunoaste unele concilii rasaritene ca ecumenice nu recunoaste intotdeauna validitatea tuturor canoanelor adoptate.

Ratiuni pentru interpretarile catolice cu privire la natura primatului petrin, iata doi sfinti rasariteni marturisind:

Citat:
Sf. Maxim Marturisitorul

"Cu cât nu mai mult în cazul clerului si al Bisericii Romanilor, care din vechime pâna acum, dintre toate Bisericile care sunt sunt soare, e întâi-statatoare peste toate? Primind aceasta bineînteles în mod canonic, atât de la sinoade si de la Apostoli, cât si de la principele acestora din urma [adica de la Petru, principele Apostolilor], si fiind numarata împreuna cu ei, ea nu este supusa niciunor scrieri ori decrete ale documentelor sinodale, datorita eminentei pontificatului ei, cu toate ca în toate acestea toti sunt în mod egal supusi ei în conformitate cu legea preoteasca."

(în J. B. Mansi, Amplissima Collectio Conciliorum, vol. 10, 677-78 )

"Daca Scaunul Roman recunoaste ca Phyrus nu este numai un pierdut ci si un eretic, este cu siguranta evident ca oricine anatemiseste pe aceia care l-au respins pe Phyrus anatemiseste Scaunul Romei, adica, anatemiseste Biserica Universala. Nici nu mai este nevoie sa adaug ca astfel se excomunica de asemenea pe sine însusi, daca este cu adevarat în comuniune cu Scaunul Roman si Biserica Universala [Catolica] a lui Dumnezeu... Fie ca el sa se grabeasca înainte de toate sa satisfaca Scaunul Roman, pentru ca daca acesta este satisfacut, toti vor fi de acord sa-l numeasca cuvios si ortodox [drept-credincios]. Pentru ca vorbeste în vânt acela care crede ca poate sa convinga sau sa prinda în capcana o persoana ca mine, dar nu multumeste si implora pe preafericitul Papa al Prea Sfintei Biserici Romane, adica Scaunul Apostolic (al Romei), care a primit si poseda, în toate si pentru toate, de la Însusi Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu si de la toate Sfintele Sinoade ale Bisericilor din întreaga lume în sfintele canoane si definitii, stapânire, autoritate si putere de a lega si dezlega. Cu acesta [Scaunul Apostolic al Romei, n.t.] Cuvântul, azezat în capul puterilor ceresti, leaga si dezleaga în ceruri."

(Sf. Maxim Marturisitorul, Scrisoare catre Petru, în Mansi X, 692.)

***************

Sf. Teodox Studitul

"Întrucât marelui Petru i-a dat Hristos Dumnezeul nostru cheile Împaratiei si i-a încredintat demnitatea de conducator al turmei, se cuvine ca lui Petru, adica succesorului sau, sa i se supuna orice inovatie facuta în Biserica Universala de aceia care se departeaza de adevar. Aceasta am învatat noi smeritii si simplii mohani de la Parintii din vechime... Împrumut acum strigatul corifeului [conducatorului] Apostolilor, chemând pe Hristos în ajutorul sau atunci când valurile marii se ridicau, si spun Preafericimii Voastre care sunteti reprezentantul lui Hristos: `O Primule Pastor al Bisericii care este sub cer`, salveaza-ne acum ca pierim. Imita-L pe Hristos Stapânul tau, întinde mâna catre Biserica ta asa cum si El si-a întins mâna Sa catre Petru. Petru se scufunda în apa, în timp ce biserica noastra este înca o data scufundata în adâncurile ereziei. Imita, te imploram, pe marele Papa al carui nume îl porti [Papa Leon cel Mare], si asa cum el, la aparitia ereziei lui Eutichie, s-a ridicat în mod spiritual ca un leu, cu scrisorile sale dogmatice, asa si tu la rândul tau (îndraznesc sa o spun datorita numelui tau) mugeste dumnezeieste, or mai degraba trimite tunetele tale împotriva ereziei de acum. Pentru ca daca ei, uzurpând o autoritate care nu le apartine, au îndraznit sa convoace un sinod eretic (Sinodul din Hieria cu 338 de episcopi în 753 d.Hr.), în timp ce aceia care urmeaza obiceiul din vechime nu au nici macar dreptul sa convoace unul ortodox [drept-credincios] fara stirea ta, apare ca absolut necesar, îndraznim sa-ti spunem, ca Primatul Vostru Dumnezeiesc sa convoace un Sinod legal, pentru ca dogma catolica [universala] sa alunge erezia si pentru ca nici Primatul Vostru Dumnezeiesc sa fie anatemizat împreuna cu toti ortodocsii [drept-credinciosii] de aceste glasuri noi si fara autoritate, si nici vointele rau înclinate sa gaseasca în acest sinod adulter [de la Hieria] o scuza pentru a fi partase la pacat. Pentru a asculta pe Dumnezeiasca Voastra Autoritate ca si Pastor Suprem am spus aceste lucruri, precum se cuvine nimicniciei noastre, noi, ultimile madulare ale Bisericii."

(Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea catre Papa Leo al III-lea, împotriva iconoclastilor, scrisa din închisoare).

"Cu adevarat am vazut ca un succesor evident al printului Apostolilor prezida peste Biserica Romana. Noi cu adevarat credem ca Hristos nu si-a parasit Biserica Sa aici (în Constantinopol), pentru ca asistenta ta a fost singurul nostru ajutor din vechime si dintru început, prin providenta lui Dumnezeu, în timpuri critice. Tu esti, cu adevarat, dintru început, izvorul netulburat si curat al ortodoxiei, tu esti limanul linistit al întregii Biserici, departe de valurile ereziei, tu, de Dumnezeu alesul oras de refugiu." (Scrisoarea Sfântului Teodor si a altor patru egumeni catre Papa Pascal, T. II, Ep. 12, PG 99, 1153)

6.In enciclica Ut Unum Sint papa Ioan Paul al II-lea a indemnat pe teologii crestini sa caute o modalitate de exercitare a primatului petrin care sa fie acceptabila pentru toti crestinii, dar, atentie, nu se referea la punerea in discutie a naturii primatului, ci a formei de exercitare a acestuia. E adevarat ca in timp BC s-a ultra-centralizat, iar Card. Ratzinger, inainte de a fi papa, spunea ca primatul petrin va trebui exercitat in acelasi fel in care a fost exercitat si in primul mileniu crestin.

7.Sursa dvs. e Fr. George Dion. Dragas si nu Mansi, nu-i asa? Daca va uitati mai bine toate documentele citate de el se refera la reabilitarea lui Fotie (pentru aparenta pocainta) si la anularea pedepsei data de conciliul din 869-870 si sunt toate anterioare conciliului din 879-880 (Fotian). Altfel, Fotie n-ar fi putut fi instalat patriarh la Constantinopol si nici nu putea convoca sinodul din 879-880. Sursa dvs. nu pomeneste nimic despre ce s-a intamplat dupa conciliu si daca a fost acceptat sau nu de papa ci acentueaza iertarea papei.

8.Despre "filioque" nimeni n-a contestat inainte de schisma autenticitatea invataturii (cum sugerati) ci oportunitatea introducerii in Crez. Filioque nu apare la Aachen in 809 ci mult inainte la Conciliul local din Toledo (589) sau Conciliul local din Persia (410). Timp de secole Biserica a fost in unitate cu si fara "filioque" dar la 1054 subit nu s-a mai putut. De ce?

9. Conciliul de la Calcedon a marcat o diviziune majora .D e ce fara necalcedonienii ortodocsi au fost posibile concilii ecumenice dar fara ortodocsii de dupa 1054 nu se poate?

10. Conciliul pentru a fi ecumenic trebuie aprobat de Papa. Papa Ioan VIII l-a excomunicat pe Fotie, iar conciliul din 879 nu a fost confirmat de Papa.


P.S http://www.farauanu.com/publications/Primatul_papal_dialog.htm

http://www.farauanu.com/publications/Primatul_papal.htm

http://www.farauanu.com/publications/Primatul_papal_dialog.htm

http://www.farauanu.com/writings/istoria_unui_canon.htm

http://www.ewtn.com/library/COUNCILS/V1.HTM#6
07.08.2008 Luca, Levit, Agaton, etc. de Ioan Roman
Am impresia ca anumite argumente se repeta ca un refren, indiferent de cele aduse anterior. Sa nu mai vorbesc despre anumite afirmatii nascute din necunostinta de cauza, de ex. punctele a-j ale lui Agaton, respectiv celelalte idei, cum ar fi "se impartasesc unii pentru altii", sau afirmatiile despre indulgenta, sau ultimul punct, "din cauza celibatului clerului moralitatea publica sufera".

Aceste slogane trebuie verificate. Adica nici nu stiu ce afirma aceste idei luate din vant. Aduceti dovezi pentru fiecare afirmatie. Daca doriti, scriu cu placere despre celibatul preotesc, cum s-a nascut, etc. Eu insumi traiesc intr-un astfel de celibat, si sunt ferm convins, ca majoritatea credinciosilor sufera mai mult din cauza preotilor casatoriti cu nu stiu cate apartamente cumparate ptr copii, etc. Ca sa vorbeasca cineva de celibat, trebuie sa cunoasca foarte bine istoria dezvoltarii acestuia.

Sau o alta chestie ciudata: citez: "astazi departarile dogmatice si abaterile canonice - nota mea: ale catolicismului - impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mântuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egocentrismului latin ce ar putea isca dihonie în sânul Bisericii".

Da bine ca nu au fost rebotezati greco catolicii, nici mirenii, nici preotii acu 50 de ani.

Nu ma intelegeti gresit, dar daca practica e una si teoria e alta, careia sa-i dau crezare? V-as putea enumera 5 sate in care corpusul crucii e statuie si in biserica se gaseste calea crucii si de 50 de ani slujesc ortodocsii. tot tinutul a fost greco cat., dar nimeni nu i-a rebotezat. Acum, oficial, sunt ortodocsi. Sunt sute de preoti acum ortodocsi, dar candva au fost botezati greco cat. Nu au fost rebotezati. Mergeti, domnilor, si spuneti-le ca sunt hibrizi. De ce nu au fost rebotezati? De ce preotii greco cat. au devenit ortodocsi fara lepadarea de credinta si fara noul botez respectiv hirotonire?

Apoi zicea d-l Agaton ca nu se hirotonesc preotii catolici prin impunerea mainii...!!! ??? Orice afirmatie trebuie sustinuta, domnilor. Dovediti acest lucru. Cercetati ritualul hirotonirii catolice.

Daca cineva zice ca am furat, eu cred ca e normal ca acuzatorul sa aduca dovezi impotriva mea. De ce trebuie ca eu sa ma dezvinovatesc de afirmatiile nejutificate ale altora? E normal acest lucru? Poate ca ne-am obisnuit cu nebunia la noi in Romania, unde multe merg invers. Dar pardon, astept justificarea afirmatiilor. Orice afirmatie trebuie sustinuta cu dovezi clare.

Se arunca cu sloganuri in vant, cu raspunsuri care se repeta si afirmatii in necunostinta de cauza...

Am o propunere. Suntem cativa, Luca, Agaton, Levit, etc. care sacrificam timp pentru a scrie vrute si nevrute, si ne ocupam cu apologia bisericii noastre. Dar nu exista un sistem, o logica in toata corespondenta noastra. Nu ne canalizam energiile in aceeasi directie, ba mai mult, tratam subiectele importante superficial. Si stiti bine si dumneavoastra, ca necesita timp scrierea unui comentariu, si trebuie sa ne pregatim cu argumente solide. E u sacrificiu din partea tuturor.

de aceea eu propun un plan de lucru, de bataie, sa ne organizam la unison, si sa luam lucrurile pe rand. de ex. primatul papal in primele 3 secole. Si aunci, incercam sa parcurgem pe cat posibil, aceasta tema pana la niceea. vedem argumentele pro si contra, apoi mergem mai departe. Sa vorbim macar de acelasi lucru si sa nu ne repetam, ca ne piere cheful de lucru.

Sunt multe chestii vitale, cum ar fi tema episcopul romei in liturghia ortodoxa, tema neatinsa pana acum de nimeni.

Sa fie un subiect la care scriem liberi si ne pregatim cu argumente. altfel n-are nici un rost stradania noastra. Eu zic, daca facem ceva, sa o facem bine. daca nu, nu prea are rost sa o tot luam de la capat, de la Adam si Eva. Imi place consecventa in gandire, in special in teologie.

Si "cunoscandu-ne" prin intermediul acestor scrieri, m-as bucura de o dezvaluire a subiectului care scrie:

de ex: preot, seminarist, episcop, cantaret, gropar, inginer, etc.
Intr-un dialog ajuta mult acest lucru.

Nu-i tot una ca discuta 5 preoti sau 5 afaceristi despre aceste lucruri.
Pentru un dialog mai adanc e nevoie de acel duc in altum. Pentru chestii superficiale, ajunge ce facem acum.

Cu respect
Ioan Roman






07.08.2008 Ignoranta sau ...? de Levit
1.Botezul vine in urma auzirii credintei .Un copil mic nu-l poate marturisi pe Domnul pt. a primi Duhul Sfant .

2. Intrebati-va preotul sau episcopul daca nu cumva fiecare specie IN PARTE ( paine sau vin ) contine INTREGUL TRUP AL MANTUITORULUI ? Si mai intrebati-l daca ceea ce primim noi în Sfânta Împartasanie sunt Trupul si Sângele Mântuitorului Înviat( în starea de dupa Înviere ) ?

3.Pavel spune ca BINE ESTE SA NU TE CASATORESTI .

Nu stau sa intru in toate detaliile . e si asa destul de tarziu . Nu are sens . M-ati convins total odata cu ultimele comentarii ...de ceea ce 99 % eram lamurit . Ma retrag din discutie . Este ultimul meu raspuns . Cine are ochi de vazut ...Numai binecuvantari !
07.08.2008 Adio ! de Levit
Deja ati atins "masura" lui Afanasiev si il suspectati de NEGLIJENTA : "pentru ca uita sa aminteasca de diferentele care separa cele doua Biserici."

Au fost 1000 de ani inainte de schisma cu aceste diferente . Sa inteleg ca nu erau in comuniune din aceasta cauza ?

P.S Euharistia vazuta diferit . Ma faceti sa rad . Ortodocsii nu vad nimic pt. ca au imprumutat TOT de la catolici . Cum inteleg ortodocsii transsubstantierea ? O numesc altfel ? Sau nu vorbesc deloc despre ea deoarece la momentul discutarii dogmei euharistice teologia ortodoxa era la pamant ?

Imi demonstrati pe viu ce face DORINTA de a sustine propria teorie ( sunt curios ce parare ar avea un episcop ortodox despre teoriile dv. ) cu riscul de a face declaratii hilare : Afanasiev UITASE vestitele "diferente" atunci cand a facut o afirmatie teologica . Mai sustine vreun teolog ortodox aceasta teorie a dv. Sau sunteti SINGULAR ? Argumentul cu diferentele este ......
07.08.2008 Lui Ioan Roman de Levit
Observati si dv. ca nu a existat nici un comentariu fata de linkurias spune eu mai mult decat clarificatoare . Aceasta spune multe :

http://www.nistea.com/Afan1.htm
http://www.nistea.com/Afan2.htm

Nu mai vorbim despre documentul de la Lima , 1982 . Se marginalizeaza argumentele valoroase . Observati si dv. cate din argumentele domnului Badilita au fost dezbatute concret preferandu-se de catre ortodoxisti textele lungi si dese CHEIA MARILOR SUCCESE .

In 1917 Romania avea 87 % procent de analfabeti ? Daca raspunsul este da unele lucruri se explica : ciuda cronica pe stiinta de carte .

In perioada comunista materialele teologice razbateau greu in Romania ? Daca raspunsul este da ma intreb ce bagaj de cunostinte au primit acele generatii si le-au predat mai departe ? Aaaah ..uitasem...tratatul anti-catolic ....ne izolam in turnuletul nostru de vreo cateva secole si in loc sa spunem catolic spunem sobornicesc ...si apostoleasca ...pt. ca lb.romana suna mai frumos cand vine de la siecolu`14 . Nu poti sa intemeiezi un dialog cu oameni care nu cunosc documentele papale si pasii catre unitate OFICIALI . Astfel de oameni sunt mult prea ancorati in trecut . Ma intreb daca isi dau seama ca ancora nu e a lor . Ma uit cu tristete la voiosia cu care fiecare este atotstiutor cand vine vorba despre BC, despre Papa ...cand 99 % din ei , saracii , n-au citit CBC-ul . Trist . Si mai trist este contextul in care gradul de catehizare este catastrofal . Scriptura ? Ce-i aia ? Chiar as fi curios sa stiu gradul de receptare al propriului lor catehism. Caci este simptomatic faptul ca vorbesc foarte mult despre Parinti dara daca ii intrebi NOTIUNI ELEMENTARE din catehism sau de liturgica ( explicitarea anumitor elemente ale liturghiei ) s-ar putea sa vedem surprize de proportii . Numai binecuvantari !
08.08.2008 discutii de Luca
@Ioan Roman

Eu cred ca cel mai bine se poate discuta pe un forum dedicat. Aici accesul la mesaje este greoi dupa ce numarul lor creste. Ultimele mesaje sunt citite de foarte putini.

Care sa fie acel forum? Pentru un timp a putut fi "forum-catolic", insa nici acolo nu exista multa rabdare. Poate mai multa decat pe forumurile ortodoxe, insa pana la urma rezultatul este acelasi: eliminarea "intrusilor". Asa se face ca am fost eliminat si eu si alti forumisti ortodocsi. Pe forumurile ortodoxe rabdarea este inca si mai mica.
In general vorbind, pe toate forumurile, indiferent de culoare, sunt acceptati acei forumisti de alta confesiune care sunt inofensivi, cei care nu ridica probleme importante.
Probabil ca cea mai inalta forma de prezentare a argumentelor este in lucrari cu caracter stiintific sau prin articole in reviste de specialitate. Dar nici asa nu se ajunge la un dialog real, tot dialog al surzilor este si acolo.

Prin urmare, este greu de crezut ca se va ajunge la un rezultat prin discutii pe un forum. Se atinge o cunoastere mai buna a argumentelor celorlalti, dar preferintele nu se schimba. Ceea ce este important in ochii unora, este ignorat de ceilalti. Cred ca in era globalizarii in care traim se va ajunge la o separare pe confesiuni dupa structura fiecaruia. Unii prefera caracterul sfintitor si mistic al crestinismului, altii aplicarea legii, organizarea, activismul social. Sunt niste pozitii ireconciliabile, atat timp cat exista o ierarhie a valorilor diferita. Istoria arata ca, in ciuda unor aparente de libertate, romano-catolicismul are capacitatea sa sufoce sau sa perverteasca manifestarile de spiritualitate de tip rasaritean. Dogma se rasfrange asupra trairii. Atat timp cat BC nu-si recunoaste slabiciunile evidente in materie de spiritualitate si nu indeparteaza cauzele dogmatice care stau la baza acestora, orice forma de alaturare a ortodoxiei la papism inseamna sinucidere. Dimpotriva, daca ortodocsii au intelepciunea sa stea deoparte si sa fie conservatori, se va arata de la sine lipsa de consistenta spirituala a catolicismul, care se va aggiorna pana cand va pierde in totalitate sacralitatea (oricum diminuata). "Osebiti-va de ei, zice Domnul".

Nu ma mira ca "ortodoxul" Badilita vorbeste exact ca un catolic, ma mira faptul ca se declara inca ortodox. Acest joc dublu este suparator. Exista si o explicatie destul de lumeasca pentru aceasta, anume publicitatea care i se face "teologului ortodox Badilita" care inoata impotriva curentului "ortodoxist". Daca ar trece la catolicism, popularitatea i s-ar reduce vizibil, ar deveni neinteresant. Pacat ca nu pune un ierarh piciorul in prag sa-i ceara sa faca o alegere. Sau duhovnicul sau, daca are vreunul.
08.08.2008 Imaculata conceptiune (erezie) de Agaton
IMACULATA CONCEPTIE:(nascuta fara de pacat):Doctrina formulata de Papa Pius al IXlea in constitutia Ineffabilis Deus, din 8 decembrie 1854,dupa care Ficioara Maria, fiind predestinata sa-l nasca dupa trup pe Fiul lui D-ZEU , a fost pazita de pacatul original din momentul existentei in pintecele mamei sale , Ana . Fara baza biblica chiar teologii catolici au opinii contradictorii.Dupa teologul Duns Scott ,(1308)Maria este nascuta fara de pacat printr-un har preventiv, acordat celui dintii membru al umanitatii, in vederea rolului ei in Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Rascumpararea lui Iisus se exercita deci in Maria , intr-un mod special , prin anticipatie , inainte de nastere. Rascumpararea reparatorie , universala este acordata dupa nastere , prin Taina Botezului.Doctrina clasica este ca pacatul originar se transmite egal tuturor , in actul zamislirii si nasterii fiintei umane, nu pt. ca raportul sexual al parintilor ar fi intinat , ci in solidaritate ontologica a noului nascut , cu umanitatea cazuta a lui Adam cel vechi. Nu exista apoi rascumparare inainte de si fara jertfa lui iisus Hristos, prin care devenim solidari ontologic cu noul Adam (Hristos)Numai aberati cu imaculata conceptie care ne spune ca M.D. a fost zamislita fara de pacat adica nu a mostenit pacatul stramosesc pe care il mostenim toti oamenii inclusiv l-a mostenit si M.D. iar explicatia pe scurt este mai sus.M.D.(Feciara Maria)a fost asemenea tuturor descendentilor din Adam, afost zamislita si deci s-a nascut din pacatul stramosesc, dar a fost curatita de el(pacatul stramosesc)de catre Duhul Sfint si de Cuvintul in momentul in care i-a raspuns ingerului Gavriil :”Iata roaba Domnului , fie mie dupa cuvintul tau “(Lc1,38),momentul cind Logosul divin a luat loc in pintecele Ficioarei.Exagerari catolice despre M.D.:la conciliu II Vatican,s-a decretat Sfinta Fecioara drept”Mater Ecclesiae”(Mama Bisericii)cu toate ca s-au opus majoritatea episcopilor conciliari, apoi inaltarea cu trupul la cer a M.D.formulata ca dogma depapa Pius alXIIleain 1950 prin constitutiaMunificentissimus Deus,la 1 noi.Sa nu uitam ca dupa Inaltarea Domnului natura umana deja este stramutata la cer si astfel umanitatea se afla permanent in Sinul lui Dumnezeu pt.aceasta sa meditam la acest tropar care ne spune:”Apostoli de la marginile pamintului , adunati-va in Ghetsimani si ingropati trupul meu.Iar Tu,Fiul si Dumnezeul meu,primeste sufletul meu.”ierom.Agaton umil sujitor al Bisericii lui Hristos
08.08.2008 Imaculata conceptiune (erezie) de Agaton
IMACULATA CONCEPTIE:(nascuta fara de pacat):Doctrina formulata de Papa Pius al IXlea in constitutia Ineffabilis Deus, din 8 decembrie 1854,dupa care Ficioara Maria, fiind predestinata sa-l nasca dupa trup pe Fiul lui D-ZEU , a fost pazita de pacatul original din momentul existentei in pintecele mamei sale , Ana . Fara baza biblica chiar teologii catolici au opinii contradictorii.Dupa teologul Duns Scott ,(1308)Maria este nascuta fara de pacat printr-un har preventiv, acordat celui dintii membru al umanitatii, in vederea rolului ei in Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Rascumpararea lui Iisus se exercita deci in Maria , intr-un mod special , prin anticipatie , inainte de nastere. Rascumpararea reparatorie , universala este acordata dupa nastere , prin Taina Botezului.Doctrina clasica este ca pacatul originar se transmite egal tuturor , in actul zamislirii si nasterii fiintei umane, nu pt. ca raportul sexual al parintilor ar fi intinat , ci in solidaritate ontologica a noului nascut , cu umanitatea cazuta a lui Adam cel vechi. Nu exista apoi rascumparare inainte de si fara jertfa lui iisus Hristos, prin care devenim solidari ontologic cu noul Adam (Hristos)Numai aberati cu imaculata conceptie care ne spune ca M.D. a fost zamislita fara de pacat adica nu a mostenit pacatul stramosesc pe care il mostenim toti oamenii inclusiv l-a mostenit si M.D. iar explicatia pe scurt este mai sus.M.D.(Feciara Maria)a fost asemenea tuturor descendentilor din Adam, afost zamislita si deci s-a nascut din pacatul stramosesc, dar a fost curatita de el(pacatul stramosesc)de catre Duhul Sfint si de Cuvintul in momentul in care i-a raspuns ingerului Gavriil :”Iata roaba Domnului , fie mie dupa cuvintul tau “(Lc1,38),momentul cind Logosul divin a luat loc in pintecele Ficioarei.Exagerari catolice despre M.D.:la conciliu II Vatican,s-a decretat Sfinta Fecioara drept”Mater Ecclesiae”(Mama Bisericii)cu toate ca s-au opus majoritatea episcopilor conciliari, apoi inaltarea cu trupul la cer a M.D.formulata ca dogma depapa Pius alXIIleain 1950 prin constitutiaMunificentissimus Deus,la 1 noi.Sa nu uitam ca dupa Inaltarea Domnului natura umana deja este stramutata la cer si astfel umanitatea se afla permanent in Sinul lui Dumnezeu pt.aceasta sa meditam la acest tropar care ne spune:”Apostoli de la marginile pamintului , adunati-va in Ghetsimani si ingropati trupul meu.Iar Tu,Fiul si Dumnezeul meu,primeste sufletul meu.”ierom.Agaton umil sujitor al Bisericii lui Hristos
08.08.2008 Trimiteri... de Agaton
Pt.mai multe lamuriri a-si ruga pe distinsul "parinte"Ioan Roman si cei ca el sa citeasca urmatoarele lucrari:Dogmaticile Parintelui Dumitru Staniloaie 1,2,3,Noul catehism Contra Credintei SF-Parinti[(un raspuns ortodox)-editura deisis Sibiu 1994]scrisa de Preasfintitul Photios,Arh.Philarete si Pr.Patric,Opera Completa vol.I -SF.Grigore Palama(editie bilingva-Despre erezia Filioqve- editura patristica 2005)etc.-Iata doar câtiva dintre sfintii si parintii marturisitori ai ortodoxiei care numesc catolicismul erezie si îndeamna la pastrarea credintei ortodoxe:
* Sf. Ierarh Fotie cel Mare (+895)
* Sf. Teodosie de la Pecerska (+1073)
* Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului (+1240)
* Sf. Grigorie Palama (+1340)
* Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului (+1429)
* Sf. Marcu Mitropolitul Efesului (+1444)
* Sf. Maxim Grecul (+1555)
* Sf. Sfintit Mucenic Cosma Etolianul (+1779):
o “Pe Papa sa-l blestemati, fiindca el este cauza… Noi avem o poruca ce spune sa anatemizam pe oricine adauga sau nu crede in ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre [Prefetii despre urgiile ce vor veni]“
* Sf. Paisie de la Neamt (+1794)
o afurisirea catolicilor
* Sf. Nicodim Aghioratul (+1809)
* Sf. Ignatie Brianceaninov (+1867)
* Sf. Ambrozie de la Optina (+1891)
* Sf. Teofan Zavoratul (+1894)
* Sf. Ioan de Kronstadt (+1908):
o Despre unirea cu catolicii
* Sf. Ier. Nicolae Velimirovic (+1956)
* Sf. Ioan Iacob Hozevitul (+1960)
o despre respectarea canoanelor
* Sf. Averchie Tausev (+1976)
* Sf. Iustin Popovici (+1979)
o Biserica Ortodoxa si ecumenismul
o despre dogma infailibilitatii papale
* Cuv. Filotei Zervakos (+1980)
* Cuv. Seraphim Rose (+1982)
* Cuv. Paisie Aghioratul (+1994)
* Pr. Ilie Cleopa:
o despre credinta catolica
* Pr. Dumitru Staniloae:
o despre despartirea lui Dumnezeu de lume in catolicism
o despre ecumenism
o despre diferentele dintre ortodoxie si catolicism
* Pr. Arsenie Papacioc:
o “Nu este o intamplare ca suntem ortodocsi”
* Pr. Gheorghe Calciu:
o despre ecumenism
* Pr. Rafail Noica
o despre erezia catolica. Intrebare:Cunoaste cineva metoda saponificarii care se practica in B.C.pt.a conserva "mostele"?Cunoastem metodele sofiste in argumentarea ratacirilor apusene .Prb.este ca unii cred sincer in aceste rataciri si ce e mai grav ca unii asa zisi "ortodocsi"sunt otraviti si ei cu aceste rataciri deprinse pe la universitatile apusene.Hristos este asa cum s-a aratat sf.apostoli , cum marturiseste Sf.Scriptura , sf. Tradiditie(sf.sinoade ecumenice)-Biserica,este Dumnezeu-Omul , nascut din Tatal mai inainte de toti vecii , Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat , nascut nu facut, deofiinta cu Tatal , S-a pogarit din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfint si din Maria Fecioara S-a facut om si Este slavit in SFINTA TREIME impreuna cu Tatal care Este mai inainte de veci si cu Duhul Sfint care purcede din veci doar de la Tatal. - daca am aratat(specificat),marturisit pe scurt cine este Hristos caci aceasta marturiseste Crezul-ce , cum si cine e Hristos? ca are doua firi desavirsite unite , neamestecate,desavirsite Dumnezeiasca-Omeneasca , ca EL este mintuirea noastra a tuturor Mesia cel mult asteptat. Dumnezeu sa ne ierte si sa ne binecuvinteze! sa nu ma intelege-ti gresit ca am ceva eu cu catolicii caci am foarte multi prieteni catolici oameni onorabili si multi dintre ei sunt foarte sinceri si de treaba nu oamenii de jos sunt vinovati ci totul pleaca de sus de la capetenii Nu inseamna ca daca esti ortodox si crezul tau este drept ai si garantia mintuirii caci credinta fara fapte moarta este iar faptele fara credinta sunt fapte ale firii cazute. Spunea Petre Tutea intr-un interviu asa:-Morala laica arata ca omul se misca asimptotic spre perfectiune pe care nu o poate atinge niciodata. Perfectiunea se realizeaza prin Hr