"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (2): Imaculata conceptiune, Infailibitatea Papei, Purgatoriul

Cristian Badilita

Prima parte a articolului de fata poate fi citita la: "Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (1): Filioque.

Imaculata conceptiune

Alta „erezie” denuntata de ortodocsi ca un capat de tara: Imaculata Conceptiune, confundata adesea cu zamislirea feciorelnica a lui Isus de catre Maria. Pentru cativa jurnalisti „progresisti” din Romania echivaleaza nici mai mult nici mai putin decat cu... Intruparea Mantuitorului (sic!). In realitate, avem de-a face cu o fateta „intelectuala” a cultului marianic, cult aparut in crestinismul oriental, ajungand aici la forma exceptionala a hiperdouliei (de la hiper, „foarte, mai presus” si doulia, „slujire”, in sens religios; la origine, termenul inseamna „robie”). Maria se bucura, asadar, si in ortodoxie, nu doar in catolicism, de o atentie cu totul speciala in raport cu restul sfintilor din calendar. Catolicismul a tinut sa formalizeze, tarziu, in secolul al XIX-lea, aceasta hiperdoulia, prin promulgarea unei dogme. Este vorba de Imaculata Conceptiune a Mariei. Iata cum suna, in originalul latin, bula Ineffabilis Deus, promulgata pe 8 decembrie 1854 de catre Papa Pius al IX lea:

Am insistat asupra avatarurilor acestei dogme in Introducerea la volumul de Evanghelii apocrife (editia a IV-a, 2007, Polirom). Voi prelua de acolo o serie de pasaje, multumindu-ma sa adaug cateva comentarii. Dogma respectiva trebuie legata si de temperamentul profund mistic al lui Pius al IX-lea, unul dintre cei mai „controversati” Papi ai secolului al XIX-lea, ales in plin marasm european (e cunoscut mai ales pentru Syllabus, o lista a tuturor „ereziilor” modernitatii, de la comunism si pozitivism pana la ateism si liberalism). Pius al IX-lea avea o relatie duhovniceasca aparte cu Fecioara Maria, pe care o supravenera. A scris, de altfel, pagini unice despre Maica lui Cristos. Imaculata Conceptiune trebuie inteleasa, in primul rand, ca o completare a cultului marianic in Occident. Pe langa Feciorie, Sfintenie si Adormire, Biserica occidentala a tinut sa sublinieze dogmatic puritatea conceperii Mariei, ca Maica biologica si Fiica spirituala a lui Isus.

Celebrul Manual de teologie dogmatica al lui Ludwig Ott mentioneaza urmatoarele lucruri: „Incepand cu secolul al VII lea e cunoscuta, in Orientul grec, o sarbatoare dedicata conceperii Sfintei Ana (Conceptio S. Anae), adica a conceperii pasive a Mariei. Sarbatoarea se va raspandi si in Occident, prin Italia meridionala, patrunzand mai intai in Irlanda si Anglia sub numele de Conceptio Beatae Virginis. La origine, obiectul acestei sarbatori a fost conceperea activa a Sfintei Ana, concepere care, conform Protoevangheliei lui Iacob (apocrifa din secolul al II-lea), a avut loc dupa o lunga perioada de sterilitate, fiind anuntata de un inger ca o favoare extraordinara din partea lui Dumnezeu”. Ce inseamna „concepere pasiva”? Inseamna momentul (primo instanti, zice bula papala) cand sufletul este unit cu trupul, asadar dupa conceperea trupului Mariei de catre cei doi parinti, adica dupa conceperea activa. Pentru ca abia din momentul insuflarii de catre Dumnezeu a sufletului in materia pregatita de parinti preafericita Maria a inceput sa existe ca persoana.

Prin urmare dogma Imaculatei Conceptiuni nu sustine, cum se rastalmaceste adesea, inconstient sau rau intentionat, ca Maria s-ar fi nascut, precum Isus, fara parinti trupesti, in afara vreunei legaturi carnale. Ea sustine doar impecabilitatea Fecioarei, dar nu din eternitate, precum Isus, ci din momentul conceperii ei pasive. Distinctia intre conceperea pasiva si cea activa, operata de teologii catolici, este esentiala pentru intelegerea corecta a dogmei. Maria nu este asezata pe picior de egalitate cu Isus (lipsit de pacat din vesnicie); ea se bucura de privilegiul impecabilitatii 1) datorita „meritelor lui Isus”, cum precizeaza bula papala; si 2) din momentul unirii sufletului cu trupul. Dumnezeu o „fereste” de consecintele pacatului originar tocmai pentru ca ea Il naste pe Isus-Fiul lui Dumnezeu. De aici, ideea de prerascumparare, sustinuta de Duns Scot si preluata de Biserica.

Un calugar britanic, Eadmer, discipol al lui Anselm, a fost primul care a scris o monografie despre conceperea pasiva fara pacat a Mariei. Bernard de Clairvaux insa, desi fervent adorator al Fecioarei – poate cel mai mare mistic marianic al tuturor timpurilor – respinge ideea sustinuta de Eadmer, afirmand ca Maica Domnului a fost sanctificata dupa ce a fost conceputa, dar pe cand se afla totusi in pantecele matern. Cum autoritatea morala a lui Bernard de Clairvaux o intrecea chiar si pe a Papei, urmasii sai (teologii secolelor al XII-lea si al XIII-lea: Petru Lombardul, Bonaventura, Albert cel Mare, Toma din Aquino) s-au pronuntat, pe rand si cu argumente asemanatoare, impotriva Imaculatei Conceptiuni versiunea Eadmer. Prin urmare, lucrurile nu s-au petrecut lin nici in sanul catolicismului.

Solutia definitiva a fost propusa de franciscanul Duns Scot. Acesta afirma ca animarea (animatio) trebuie sa preceada numai conceptual, iar nu si temporal sanctificarii (sanctificatio). Gratie inventarii termenului de „preredemptiune” (praeredemptio), Duns Scot reuseste sa impace faptul ca Maria a fost eliberata de pacatul originar cu necesitatea existentei unei mantuiri, a unei rascumparari si pentru ea. Prezervarea de pacatul originar constituie, pentru teologul franciscan, perfecta mantuire, totala izbavire de pacat. Ulterior, Papii Paul al V-lea (1616), Grigore al XV-lea (1622) si Alexandru al VII-lea (1661) s-au aratat favorabili invataturii Imaculatei Conceptiuni. Pius al IX-lea, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor, a ridicat aceasta invatatura la rang de dogma de credinta. Sarbatoarea catolica a Imaculatei Conceptiuni, de pe 8 decembrie, corespunde, in calendarul ortodox, „Zamislirii Sfintei Fecioare de catre Sfanta Ana”, o sarbatoare marianica secundara (fara tinere) de pe 9 decembrie.

Dogma Imaculatei Conceptiuni are un punct de sprijin in Protoevanghelia lui Iacob, text in care ne sunt prezentati parintii Fecioarei, Ioachim si Ana. Acestia erau oameni instariti, destul de inaintati in varsta, dar un blestem apasa peste casa lor: nu aveau copii. Odata, pe cand Ioachim vroia sa aduca jertfe la altarul Domnului, un preot ii taie calea si-i zise, cu glas biciuitor, ca celui fara „samanta in Israel” nu i este ingaduit sa intre in incinta sacra a Templului. Sacrificiul adus de un asemenea om ar fi o intinare, o profanare avand consecinte nefaste pentru intreaga comunitate. Cu suflet amarat, Ioachim isi aduna in pripa ciobanii si turmele si pleaca departe, in munti, fara macar sa-si ia ramas bun de la sotia sa. Aceasta se vede asadar dintr-o data lipsita si de copii, si de barbat. Intr-o zi de sarbatoare iese in gradina casei sale, pe la ceasul al noualea, sa se plimbe si sa-si aline dorul. Aici ochii i se opresc pe un cuib de vrabii agatat de varful unui dafin inverzit. Privelistea o tulbura nespus. Izbucneste intr-un bocet-rugaciune atat de fierbinte, incat Domnul se indupleca si o asculta. Un inger coboara indata si-i vesteste credincioasei femei ca va naste prunc. Un alt inger ii apare, in munti, si lui Ioachim (exact la ceasul pranzului). Si iata ce-i zice: „Ioachim, Ioachim, Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea; coboara cu turmele din pustie, caci femeia ta, Ana, va ramane (sau „a ramas”) grea” (IV, 2).

Din perspectiva ecumenica, trebuie precizat faptul ca Imaculata Conceptiune, ca si Filioque, nu constituie element de blocaj, Vaticanul amintind de nenumarate ori ca nici o „biserica sora” nu va fi constransa vreodata sa accepte dogma respectiva. Exista o compatibilitate de esenta intre hiperdulia ortodoxa si Imaculata Conceptiune catolica, asa cum demonstrase, inca din 1952, teologul M. Jugie, intr-un studiu intitulat L’Immaculée Conception dans l’Ecriture Sainte et dans la tradition orientale. Disensiunile tin strict de ignoranta (reciproca) sau de terminologie.

Infailibilitatea Papei ex cathedra

Tot Pius al IX-lea a fost cel care a convocat Conciliul Vatican I, impotriva rationalismului epocii si a curentelor teologice liberale. In sprijinul tezei acestui articol se impune amintit cel putin un lucru. La inceputul pontificatului sau (anii 1846-1847), Pius al IX-lea a fost salutat, in special de catre populatia italiana, ca un Papa novator, deschis lumii seculare (invingand reticentele cardinalilor sai a impus, de pilda, electrificarea oraselor din statele pontificale si construirea de cai ferate, ambele „inovatii” ale modernitatii fiind considerate de oamenii Bisericii ca „unelte ale diavolului”). Totusi, dupa experienta revolutiei europene de la 1848 (un cardinal a fost ucis chiar in palatul de pe Quirinale iar Papa insusi a trebuit sa fuga pe ascuns din Roma) si mai ales dupa starnirea revolutiei italiene, care va culmina cu pierderea, de catre Vatican, a vastelor sale teritorii, Pius al IX-lea s-a vazut obligat sa „treaca in opozitia” reactionara. Contextul epocii a jucat un rol hotarator in impunerea dogmei infailibilitatii, controversata la inceput. Pentru reactionarii din sanul Bisericii catolice (Veuillot et comp.) proclamarea infailibilitatii reprezenta o masura necesara si urgenta menita sa stopeze valul rosu, comunisto-revolutionar, care se abatuse asupra Europei. In acelasi timp, Pius al IX-lea isi putea justifica, retroactiv, deciziile politice, nu tocmai „liberale”. Daca, din punct de vedere ecleziologic, dogma respectiva a fost judecata ca nelegitima (55 de episcopi s-au retras din Conciliu pentru a nu vota; majoritatea au votat-o), din punct de vedere politic ea s-a dovedit utila, cel putin pe termen scurt si mediu. Papalitatea a reusit sa salveze Europa occidentala de la un dezastru ideologic (nu intamplator sistemul autoritar comunist a prins in tarile cu asa-zise Biserici „autocefale”, in realitate supuse puterii politice). Conciliul Vatican I, la care au participat o mie de episcopi, si ale carui lucrari au inceput pe 8 decembrie (data fetis a Papei) 1869, n-a putut fi incheiat din cauza izbucnirii razboiului franco-prusac (1870).

Dogma infailibilitatii papale a fost inserata in cap. 4 al constitutiei dogmatice Pastor aeternus, promulgata pe 18 iulie 1870. Am mentionat deja serioasele opozitii la acest capitol ale unei parti a episcopatului catolic. Ma voi opri acum asupra continutului textului, care, din pacate, e citat si „comentat” pe nestiute, caricaturizat si denuntat ca „erezie”. „Atunci cand vorbeste ex cathedra, se spune in Pastor aeternus, adica atunci cand, indeplinind functia Sa de invatator (doctor) si de pastor al tuturor crestinilor, cand el defineste, in virtutea supremei sale autoritati apostolice, ca o invatatura ce priveste credinta sau obiceiurile (mores) trebuie respectata de intreaga Biserica, Papa se bucura, prin asistenta dumnezeiasca ce i-a fost promisa in persoana sfantului Petru, de infailibilitatea dorita de dumnezeiescul Rascumparator pentru Biserica, atunci cand aceasta defineste invatatura privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri. Prin urmare, aceste invataturi sunt de neschimbat in ele insele si nu in virtutea unui consimtamant al Bisericii”. Deformarile ortodoxe privesc tipul situatiei in care hotararea Papei este considerata infailibila si hiperautoritarismul acestuia. Totusi, lucrurile sunt formulate cat se poate de limpede! Chiar daca nu suntem de acord cu principiul in sine, infailibilitatea papala nu se defineste prin autarhie, ci, cum se mentioneaza in ultimul paragraf, in relatie sinergica, profunda cu Biserica. Papa este considerat „infailibil” intrucat Biserica lui Isus (invocarea Mantuitorului nu este un simplu gest retoric) este infailibila. Mereu infailibila? Chiar si atunci cand, prin intermediul reprezentantilor ei, ia decizii gresite, comite falsuri, crime sau nelegiuiri? Dogma se pronunta iarasi foarte limpede: atunci cand Biserica „defineste invataturi privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri”. La randul sau, interventiile Papei sunt considerate „infailibile” doar atunci cand el vorbeste ex cathedra, adica in mod solemn, in numele Bisericii (de altminteri, traditia canonica medievala, necontrazisa de Vatican I, lua in consideratie si posibilitatea ereziei unui Papa). In interventiile cu caracter privat, ca „invatator” privat, Papa nu se bucura de infailibilitate. Prin urmare, dogma nu justifica vointa arbitrara si nelimitata de putere a succesorului lui Petru; dimpotriva, delimiteaza clar si transant partea dumnezeiasca (infailibila) de cea lumeasca (failibila) a lucrurilor. Amestecand cele doua aspecte, criticii dogmei, de orice tendinta ideologica si de orice confesiune, comit o infractiune logica si penala. De la promulgare si pana astazi, infailibilitatea a fost invocata o singura data, in 1950, cand Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Urcarii la cer a Fecioarei Maria, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor catolici!

Infailibilitatea, care priveste, cum tocmai am vazut, chestiunile de doctrina si morala, este foarte des confundata cu primatul papal, care priveste tot ce tine de jurisdictia papala. Disensiunile, care continua si astazi, intre Biserica Catolica si celelalte Biserici crestine se refera la acest din urma aspect. De altminteri, in documentul redactat de „Comisia mixta internationala pentru dialog teologic intre Biserica catolica si Biserica ortodoxa”, dupa intalnirea de la Ravenna, din octombrie 2007, chestiunea rolului „episcopului de Roma” este lasata in mod intentionat deoparte. Dar aceasta chestiune trebuie corelata cu alta, socotita „fireasca” de buna parte a credinciosilor ortodocsi, desi ea ar trebui sa iste dezbateri foarte serioase si cu cartile pe fata: aceea a autocefaliei. Jean Meyendorff scria in 1981: „Ortodocsii nu au dreptul sa obiecteze asupra primatului roman bazandu-se doar pe provincialismul etnic al Bisericilor lor nationale autocefale, care sunt in mod indubitabil acoperiri pentru separatism. Daca vreodata se va intruni vreun sinod pentru reafacerea unitatii atunci el va trebui sa inscrie pe ordinea de zi chestiunea autocefaliei alaturi de aceea a primatului roman” (Les Eglises après Vatican II, Paris, 344). Asadar, paiul din ochiul altuia ar trebuie sa nu ne mai dea atatea „cosmaruri” de vreme ce noi insine avem o ditamai barna in propriul nostru ochi, de o suta si ceva de ani. Spre deosebire de noi insa, catolicii nu se reped sa ne linseze. Nu exista nici un cuvant de repros, oficial, despre autocefalie, din partea Bisericii Catolice. Principiul autocefaliei este un principiu politic-pagan, nationalist, care se opune radical principiului unitatii Bisericii lui Cristos. Voi reveni, poate, cu alta ocazie, pe larg, asupra chestiunii.

Purgatoriul

... asa cum excelent arata Jacques Le Goff, in celebra sa lucrare, La naissance du purgatoire (1981), este o inventie a Sorbonei si a ordinului cistercienilor de la sfarsitul secolului al XII-lea. Medievistul francez propune deceniul 1170-1180. Ce „inventeaza” Evul Mediu? Doua lucruri: un cuvant special, „purgatoriul”; si un „loc” anume, care completeaza „geografia” post-mortem a sufletelor. Aceste precizari sunt importante, dat fiind ca „purgatoriul” ca stare de suferinta si de pocainta si ca practica universala, exista din zorii crestinismului: ajunge sa ne amintim de mesajul lui Ioan Botezatorul: „Convertiti-va, caci [este] aproape Imparatia cerurilor!” (Matei, 3). Nici „inventia” medievala n-a fost lipsita de opozanti si de episoade dramatice. Desi teologi recunoscuti, precum Bernard de Clairvaux sau Toma din Aquino, recunosc validitatea notiunii de „purgatoriu”, magisteriul Bisericii catolice va avea rezerve. La Conciliul de impacare de la Ferrara-Florenta (sesiunea a sasea), cardinalul Cesarini le spune fratilor ortodocsi: „Biserica Catolica invata ca sufletele plecate din lumea aceasta, curate si eliberate de orice pacat - adica sufletele sfintilor - intra imediat in [starea] de fericire/beatitudine. Sufletele celor care, dupa botez, au pacatuit, dar care apoi s-au pocait sincer marturisindu-si pacatele, desi incapabile sa execute epitimia prescrisa de duhovnic ori sa aduca roade suficiente de pocainta pentru expierea pacatelor lor, aceste suflete sunt curatite de focul purgatoriului, mai repede sau mai incet, dupa felul pacatelor. Apoi, dupa curatire, ele pleaca spre salasurile fericirii eterne. Rugaciunile preotilor, slujbele liturgice si faptele de iubire (actele de caritate) participa, intr-o foarte mare masura, la curatirea lor. Sufletele celor care au murit intr-un pacat de moarte sau in pacatul originar (adica al nebotezatilor, nota mea CB) merg direct la osanda”.

Credinta incercarii tuturor sufletelor prin foc („proba focului”) apare deja in literatura intertestamentara (apocalipsele cu caracter eshatologic); crestinismul timpuriu o preia conferindu-i un loc aparte. Pavel le scrie corintenilor: „Iar daca cineva zideste pe temelie aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, trestie, lucrarea fiecaruia se va vedea; caci ziua [Domnului] va arata limpede; prin foc se va descoperi. Si focul insusi va incerca/verifica in ce fel este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care cineva a zidit-o va ramane (exact: daca lucrul cuiva, pe care l-a zidit), va lua rasplata; daca lucrarea cuiva va arde, va ramane in paguba; el insusi se va mantui, dar ca prin foc.” (1Cor 3,12-15, traducerea mea). Nimeni nu scapa de proba focului inainte de Judecata de Apoi. Nici sfintii. Ei asteapta in sanul lui Avraam a doua Venire, dar si ei vor fi obligati sa treaca prin foc inainte de instaurarea Impartiei universale a lui Isus Cristos.

Dar ideea purgatoriului descinde, ca reactie directa, din ideea de pacat si ispasire. Le Goff ofera si o explicatie contextuala. Secolul al XII-lea reprezinta un secol de reafirmare a prestigiului fiintei umane. Viata terestra incepe, si ea, sa fie reconsiderata in raport cu viata cereasca. Omul si viata de aici, de pe pamant, capata valoare: avem de-a face cu un elan milenarist care sta, practic, la originea Renasterii europene, doua, trei secole mai tarziu. In acest context social si ideologic isi face aparitia ideea posibilitatii rascumpararii pacatelor omenesti intr-un spatiu intermediar, concret, aflat intre lumea pamanteasca si lumea cereasca. Credinta in acest loc purificator intermediar este acceptata oficial abia la Conciliul de la Trento (1547): pacatul atrage dupa sine o suferinta (a nu se confunda cu pedeapsa!!!) „de indurat fie in aceasta lume, fie in cealalta lume, in purgatoriu”. Mai departe, decretul subliniaza rolul, de intercesori, al credinciosilor si al preotilor care, prin liturghii si rugaciuni speciale, ajuta la purificarea sufletelor. Astfel ajungem la adevarata semnificatie a purgatoriului, anume, de stare penitentiala si purificatoare a sufletelor. Vatican II nu pomeneste cuvantul „purgatoriu”, iar in ultimul Catehism al bisericii catolice (aprobat de Vatican in 1991), lucrurile sunt spuse raspicat: „Pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapa de purificare, numita purgatoriu, poate fi necesara. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degraba de o stare (subl. mea C.B.). In orice caz, purgatoriul, care este o suferinta, nu trebuie conceput ca o pedeapsa prin care Dumnezeu s-ar razbuna in vreun fel de necredinta noastra. Comuniunea cu Dumnezeu, in care ne introduce moartea, ne face sa devenim constienti, in mod dureros, de imperfectiunile noastre, de tagaduirile noastre in a iubi si de nevoia de a ne lasa curatiti/purificati de puterea mantuitoare a lui Cristos. Caci Dumnezeu Insusi este cel care curata si transforma. Dar Traditia Bisericii catolice afirma ca cei care sunt in purgatoriu beneficiaza de rugaciunile si suplicatiile adresate in favoarea lor de catre fratii lor [de credinta] si, de asemenea, de mijlocirea sfintilor deja primiti in beatitudinea vederii lui Dumnezeu”.

Aceasta reformulare a credintei in purgatoriu, oficializata de noul Catehism, se datoreaza si reflectiilor unor teologi de anvergura, precum Yves Congar, Joseph Ratzinger (actualul Papa Benedict al XVI-lea), Urs von Balthasar, care au consacrat subiectului o serie de lucrari, plecand atat de la traditia patristica a Bisericii comune, cat si de la interogatiile omului contemporan. Prin rugaciunile pentru morti, prin traditia parastaselor si a liturghiilor destinate odihnei (eshatologice) a sufletelor „celor plecati dintre vii”, ortodoxia comunica perfect cu noua pozitie a catolicismului fata de „purgatoriu”. Amintesc, pentru bibliografia principala, un text din secolul al II-lea, Patimirile Perpetuei si ale lui Felicitas si exatrordinara Apocalipsa a lui Pavel, apocrifa din secolul al III-lea, care sta, intr-un fel, la originea capodoperei lui Dante.

In loc de concluzie

Un fragment coplesitor din Scrisoarea enciclica a Papei Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, „despre angajamentul ecumenic”, din mai 1995: „Dincolo de divergentele doctrinare ce se cer depasite, crestinii nu trebuie sa subestimeze greutatea atavismelor si a neintelegerii, pe care le-au mostenit din trecut, a intelegerilor gresite si a prejudecatilor unora fata de altii. Foarte adesea inertia, indiferenta si insuficienta cunoasterii reciproce inrautatesc aceasta situatie. Iata de ce angajamentul ecumenic trebuie sa se se intemeieze pe convertirea inimilor si pe rugaciune, care vor conduce la o necesara purificare a memoriei istorice. Cu harul Duhului Sfant, ucenicii Domnului, insufletiti de iubire, de curajul adevarului, precum si de vointa sincera de a se ierta reciproc si de a se impaca, sunt chemati sa reconsidere impreuna trecutul lor dureros si ranile pe care acesta continua, din pacate, sa le provoace chiar si in zilele noastre. Vigoarea mereu proaspata a Evangheliei ii invita sa recunoasca impreuna, cu obiectivitate sincera si totala, greselile savarsite si factorii contingenti care s-au aflat la originea separarilor lor dureroase. Trebuie sa avem o privire limpede si linistita intru adevar, o privire scaldata de mila dumnezeiasca, in stare elibereze mintile si sa reinnoiasca in fiecare disponibilitatea pentru vestirea Evangheliei.”

Cuvintele noastre sunt, mai departe, de prisos.

(sfarsit)
Cristian Badilita
www.cristianbadilita.ro
 
din volumul Orthodoxie versus ortodoxie in curs de aparitie la
editura Curtea veche, Bucuresti

*   *   *   *

Articole de acelasi autor:

20 iul. 2008 - "Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (1): Filioque
09 iul. 2008 - Cristian Badilita despre decizia BOR: Inapoi in caverna
05 iul. 2008 - Cristian Badilita: Prejudecati ortodoxiste fara leac?
27 iun. 2008 - Cristian Badilita: 12 mirari despre "cazul Corneanu"
20 iun. 2008 - Cristian Badilita: Maria Magdalena, prostituata convertita ori sotie a lui Isus?
05 iun. 2008 - Cristian Badilita: Impartasirea mitropolitului Corneanu si caterisirea bunului simt